Trăim într-o epocă în care pare că nu e de ajuns să fii bine. Trebuie să dovedești. Să afișezi. Să probezi cu dovezi vizuale că ești fericit, de succes, echilibrat. Dar ce se întâmplă când renunți la această nevoie? Ce se schimbă când începi să trăiești nu pentru spectatori, ci pentru tine?
Fără aplauze, fără aprobări: să fii bine fără să demonstrezi nimănui nimic
