Se spune, mai mult sau mai puțin la mișto, că românii au rezistat prin umor comunismului și epocii Ceaușescu, prin „rezistat” înțelegându-se „supraviețuit”. Și se deplânge faptul că, cu foarte puține excepții, n-am fost în stare să facem opoziție reală, ci doar bășcălie. Scăpându-se din vedere că umorul nu înseamnă doar neseriozitate și (auto)deriziune, ci și dovada unei fibre de caracter puternice, capabilă de distanțare față de imediat.
Unde ne sunt umoriștii?
