Întrebarea pare simplă, dar în miezul ei pulsează fricțiunea dintre două lumi care nu vorbesc mereu aceeași limbă: fiscalul, cu impulsul lui fundamental politic, și monetarul, cu atenția riguroasă pentru ancore și echilibru. Banca centrală nu decide în vid și nici nu poate transforma, printr-un gest de bijutier, o realitate bugetară încărcată de tensiuni. De aceea distincția dintre exogen și endogen în deficitul structural nu e doar un exercițiu de contabilitate publică, ci un filtru de supraviețuire.
În ce măsură politica monetară trebuie să țină cont de componentele exogene și endogene ale deficitului structural?
