În anii ’70 - ’80, ne uitam cu jind la pixurile, aparatele de ras și brichetele vesticilor și nu ne venea să credem cum le dă mâna să le arunce la coș după utilizare. Puneam supape brichetelor de unică folosință și le încărcam cu gaz de butelie. Dar făceam asta fiindcă nu ni le permiteam. Nu generam suficientă productivitate și implicit venituri ca să le obținem prin schimb cu alte bunuri pe care le produceam. Iar când Ceaușescu a dispus rambursarea accelerată a datoriei externe, ce servise într-o anumită măsură și pentru a realiza „convergența” cu traiul occidental, s-a înregistrat un decalaj cam ca acela dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud. Filmele epocii, cum ar fi Nea Mărin miliardar, din 1979, par a trăda un pic momentul când începe să nu se mai țină pasul.
Îi pasă cuiva că ne îndatorăm precum Venezuela?
