Există o scenă excepțională în „Oppenheimer”-ul lui Cristopher Nolan, cea care prezintă chiar momentul testării primei bombe atomice din istorie, în deșertul din New Mexico, SUA, în dimineața zilei de 16 iulie 1945. Din punct de vedere cinematografic, realizarea e una de manual, prin felul în care e creat și menținut suspansul, în ciuda faptului că tu, spectatorule, „știi” deja cum se va termina acel test (bomba face „bum”, testul e un succes, iar americanii au liber la Hiroshima și Nagasaki). Coincidență sau nu, scena e și una din puținele lipsite de muzica de catedrală cosmică (devenită o obsesie enervantă la Nolan) care acoperă într-un zgomot infernal tot restul filmului. Sigur, „Oppenheimer” e un film muncit și - pentru cei obișnuiți cu filmografia lui Nolan - surprinzător de „terestru” și de „clasic” (bine, tema filmului nici nu prea permitea evadări din realitate). Ar fi putut fi însă un film excelent: materialul e acolo, dar e acoperit de prea mult zgomot. Rezultatul e o producție de Oscar îmbrăcată în prea multe haine de TikTok.
„Oppenheimer”, sau cum să strici un film excelent în 2 pași: acoperă toate scenele cu muzică și dă volumul la maximum
