„Fiicei mele de 3 ani nu i-am spus încă nimic ce se întâmplă. E prea mică și nu știu cum i-aș putea explica. Doar îi spun că tata o să vină, dar mai târziu”, spune Natașa, originară din Odesa, mama Marinei, de 3 ani, și a lui Ghiorghi, de 13 ani. „Din 1 martie, în Herson, nu am mai avut mâncare. Au fost vremuri cumplite”, își amintește Dașa, o ucraineană din Ciornobaivka, un sat aflat lângă Herson. „Acum, nu mai avem unde să ne mai întoarcem acasă”, spune Iulia din Cernihiv, în timp ce arată o imagine cu băiatul ei, Vladimir, pozat lângă o casă în ruine. Natașa, Iulia și Dașa sunt trei din cei peste 100.000 de refugiați ucraineni aflați în acest moment în România și care și-au părăsit țara în urma invaziei declanșate în urmă cu un an de dictatorul rus Vladimir Putin. Cu toții chinuiți de întrebări precum: „Cât va mai dura acest război”? „Când ne întoarcem acasă”? Și mai ales „Unde este acum acasă”?
„Fiicei mele de 3 ani nu i-am zis încă nimic. Îi spun că tata o să vină, dar mai târziu”. Poveștile femeilor care au fugit de război
