Cult, inteligent, talentat si perseverent, Ion Caramitru a fost personajul propriei sale piese si mizanscene. Asta l-a facut usor derutant si i-a atras suficiente idiosincrasii ori atacuri sub centura, tintind sa-l discrediteze. N-au reusit. Fibra lui de machedon tenace i-a fost aliat pâna la capat, facând din personajul Caramitru o personalitate semnificativa a timpului nostru. Nu a fost fara cusur, cu deosebire în timpul fluid al schimbarilor fara noima, dar a reusit sa faca din ideile si idealurile lui de viata scut împotriva imposturii, care a acaparat scena mare a lumii si vietile fiecaruia dintre noi. Actorul si-a luat în serios personajul, pentru a flagela falsul, scenariile subterane si întreaga lucrare antiromâneasca a partidei adverse, a carei secrete le-a demascat cu pasiune adesea. A fost ascultat si huiduit, a fost iubit si detestat pentru convingerile lui. La finele lui 1989, evenimentele l-au impus pe scena, nu pentru ca ar fi fost parte a complotului sulfuros, ci pentru aceea ca actorul a perceput caderea regimului ca pe o piesa fascinanta din care nu putea lipsi tocmai el, personajul lucid si respectat. A crezut ca poate sa cada hotarât în balanta istoriei. Dar realitatea era mai complicata chiar decât lumea lui Shakespeare, atât de captivanta si atât de draga lui. Si complotistii erau mai sofisticati decât pe vremea marelui Will, cu secole bune în urma. Doar se rafinasera în tehnicile manipularii moscovite. Singuraticul Hamlet a înteles atunci, împreuna cu Doina Cornea si Ana Blandiana ca nu e piesa pe care si-au dorit-o, ca istoria e mai încurcata decât si-au imaginat, ca idealurile nu vin la pachet cu schimbarile, alegând sa se retraga din gruparea care confiscase sperantele celor mai idealisti dintre români. S-a asociat lui Corneliu Coposu, în care a vazut singurul reper autentic de curaj si demnitate. Începând de duminica, 5 septembrie, vorbim deja la trecut de un mare actor care a înteles ca scena teatrului este o oportunitate de a concura si a demasca ticalosiile de pe scena istoriei. A învins istoria, ca întotdeauna, dar asta nu minimalizeaza idealismul si tragicul actorului de teatru, care si-a trait cu pasiune rolul, pâna la caderea cortinei. A fost pesimist într-o lume învinsa de optimismul oficial si vulgar al câstigatorilor partidei din decembrie 1989. Si pentru ca nu a acceptat realitatea, asa cum istoria a hotarât, a ramas un razvratit. S-a salvat în bratele muzei lui de o viata - teatrul, în proiecte publice si în lucrare tenace. Vazând forta si perversitatea lucrarii raului în istorie, a ales sa se întoarca în lumea miraculoasa a teatrului, imaginând si lucrând pentru proiecte noi. Asa l-am cunoscut si eu, ca ministru al Culturii în guvernarea CDR, lucrând pentru Memorialul de la Ipotesti, gândit sa fie un proiect de referinta împotriva risipirii timpului si a atacurilor la adresa memoriei lui Eminescu. A înteles ca Poetul e acel loc tare de care avem nevoie pentru a nu ne rataci. Istoria l-a confirmat, cu asupra de masura. Ne-am întâlnit asadar în lumea lui Eminescu, pe care l-a iubit si l-a slujit cu toata forta lui de creatie. L-am vazut în mai multe spectacole dedicate Poetului, iar la Suceava am colaborat într-un proiect, având privilegiul sa-l ascult si sa fiu ascultat de Pino. Am ramas într-o relatie de fidelitate eminesciana. De altfel, Ion Caramitru a impus pe scena noastra culturala post decembrista recitalurile din Eminescu, în nobila traditie a lui George Calboreanu, Irina Rachiteanu Sirianu, Leopoldina Balanuta, Valeria Seciu. Cu marea actrita Valeria Seciu si cu Ion Caramitru m-am reîntâlnit la Bacau, într-un recital pe care nu-l voi uita niciodata. Personajele pareau ireconciliabil opuse. Aparent fragila Valeria Seciu face o lectura în registru tragic a sfâsietoarei melancolii eminesciene. Rostirea ei îti taie respiratia, prin desavârsita sa naturalete. Catedrala se naruie, iar personajele sunt mistuite de flacari. Ion Caramitru e mai aproape de spiritul scolii ruse de teatru. Vocea lui sigura pare sa controleze totul. Dar cugetul eminescian îi apropie si îi face complementari. Cu moartea unui mare actor dispare o lume întreaga de închipuiri si fantasme, de idealuri si nazuinte, de împliniri si naruiri. Printul Hamlet a trecut deja apa Styx-ului. Este cineva pregatit sa-i preia dilemele, framântarile ori nazuintele? Mihai Dorin este istoric si publicist
