Mi se întâmplă des să scriu despre impactul emoţional pe care îl resimt şi despre concluziile pe care le extrag ori despre frânturile de idei care îmi râmân după ce am lăsat cîteva zile să treacă de la citirea unei cărţi. Ştiu că arta romancierului consistă şi în manipularea emoţionalităţii cititorului, în modul în care reuşeşte să trezească simpatii, antipatii sau, mai ales, empatii cu personajele. Dar naraţiunea este cel mai bun mod de a relata istoria şi adevărul, tocmai pentru că înlănţuie întâmplări, evenimente şi personaje într-un fluid, mai mult sau mai puţin sinuos, care are sens şi care are tâlc. Naraţiunea nu este, în primul rînd, despre informaţie, ci despre formare, despre emoţionalitate şi mituri fondatoare. Iar unele naraţiuni sunt avertismente profetice care se împlinesc prin simplul fapt că sunt rostite. Distopiile au această aptitudine 'magică' - realitatea are tendinţa ciudată de a li se adapta, de cele mai multe ori incomplet, dar uneori înspăimântător de exact şi complet.
