Spunem 'piaţa de artă' şi vocea ni se schimbă, cum se schimbă vorba lui Ilie Dumitrescu când este întrebat, pe 'sticlă', de vreo chestie de fotbal. Evident, de aia au murit filosofii antici, acum mii de ani, că nu exista fotbalul pe vremea aceea şi nici Ilie să îi ilumineze, ce şi cum. Numai faptul că vorbim de obiecte de artă şi de preţuri, ne ridică social şi ne impune moral. Cea mai păcătoasă greşeală este acea de a confunda piaţa de artă cu creaţia plastică şi a o limita la licitaţiile publice. Aceste vânzări deschise, acum mai mult ca întotdeauna, sunt partea cea mai vizibilă şi mai mare a pieţei de artă. Ar trebui să fie pe aproape partea pe care o datorăm galeriilor de artă, că târguri de artă nu avem, nici măcar unul, din când în când. De la licitaţii, spre vânzările individuale, personale, tranzacţiile de artă pierd din vizibilitate, ajungând să fie de-a dreptul invizibile, în spaţiul luminos al atelierului.
