Întâmplator sau nu înfatisarea modelului s-a suprapus peste imaginea pe care si-o facuse pictorul despre personajele ce urmau sa apara în tabloul sau. Poate ca i-a amintit si de imaginea chipului mamei surprins într-un moment de îngândurare din copilaria sa. Nu stim. Nicaieri nu apare în acest sens vreo marturie. Cert este ca femeia ce simbolizeaza astazi chipul desprins parca din zidul vesniciei satului românesc, amintind de chipurile întâlnite în Ion sau Morometii, zid care între timp s-a facut praf si pulbere, participase la consolidarea noului regim. În sufrageria destul de înghesuita a doamnei Scorpan am vazut si celebra carpeta „Rapirea din serai”. Faptul acesta nu m-a mirat. În majoritatea locuintelor oamenilor veniti de la tara la oras, care umpleau cartierele marginase ale oraselor României comuniste se afla atârnata de perete, la loc de cinste, câte o astfel de carpeta. Sau un tablou similar. Moda aceasta îsi avea radacinile în epoca socialista. Daca nu cumva chiar din cea interbelica. Dar atunci numarul carpetelor era destul de limitat. Ele s-au înmultit imediat dupa revolutie, odata cu deschiderea granitelor, când puhoaie întregi de oameni plecau la Istanbul cu valize de rulmenti de tot felul sau alte marfuri si se întorceau de acolo cu haine de piele, blanuri, rochii de matase, pantofi de carton, cizme si tot felul de carpete si bizarerii. N-am întrebat-o pe gazda mea daca Rapirea din serai o achizitionase de pe vremea Epocii de aur sau daca achizitia ei era de data mai recenta. Dupa patima pe care o avea, parea, totusi, sa apartina unei epoci deja apuse. Nu m-a mirat nici faptul ca reproducerea dupa tabloul Odihna pe câmp fusese asezata în dormitor, nu în sufragerie. Poate ca doamna considera tabloul prea intim pentru a fi expus oaspetilor. Sau, poate, nu am exclus nici aceasta ipoteza, avea impresia ca nu e suficient de frumos pentru a fi asezat în camera sa unde veneau vecinii, rudele si cunoscutii. Desigur ca, în mediul ei, Rapirea din serai era mai bine cotata. Contemplând scena, am întrebat-o pe doamna Eugenia daca s-a acomodat cu viata de la bloc. Spre surprinderea mea, mi-a raspuns ca da. Apoi a facut câteva precizari: - Un timp am locuit la pe soseaua Arcului nu departe de gara. Dupa care m-am mutat în zona Podu Ros. Sotul meu primise doua camere de la IPS. Acolo ne-am simtit în largul nostru. Stateam la o casa nationalizata. Dupa care ne-am mutat la bloc, aici, în cartierul Alexandru. Eram curioasa cum e viata la bloc. M-am obisnuit însa în scurt timp. Aici ai totul la îndemâna. E mult mai bine decât la tara. Mergi pe asfalt, nu calci prin noroi. Nu te duci sa scoti apa din fântâna. Ai robinet. Nu cari lemne si nu aprinzi focul. E bine, e comod. Am mai întrebat-o daca se gândeste din când în când la casa parinteasca, la locurile unde a copilarit? Se gândeste, sigur ca se gândeste. Are acolo si un hectar de pamânt, restituit de la colectiv, dar nu are nici un folos de pe urma lui. Marturisesc ca vorbele femeii m-au întristat. Ma asteptam sa duca dorul locurilor natale. Sa se simta straina la oras, nu în satul ei natal. Orasul o schimbase. M-am gândit, oare ce ar fi spus Corneliu Baba, ascultându-i marturisirea. Prototipul femeii pe care a pictat-o parea sa apartina satului pentru totdeauna. Dar uite ca nu a fost sa fie. Cum a reusit sa ajunga la Iasi si sa fie angajata la Muzeul de Arta? - La începutul anilor cincizeci, satul Târzii, mi-a raspuns femeia, fusese colectivizat. Doamna Eugenia si sora ei se înscrisesera si ele la colectiv, cedând fiecare câte un hectar de pamânt. În jurul casei lor mai ramasesera 40 de prajini de livada, care le-a fost însa luat la scurt timp dupa colectivizare. Parintii ei au rezistat un timp refuzând sa se înscrie în Cooperativa Agricola. Dar nu au rezistat mult. Satul a fost obligat sa cultive tutun si sa plateasca în natura cotele. În cele din urma, parinti au cedat si au semnat. Tata ei s-a angajat ca om de serviciu la Sfatul Popular, iar mama ei s-a angajat si ea undeva pe acolo. Iar tânara Eugenia, dupa mai multe peripetii, a ajuns la Husi, la filiala Uniunii Femeilor Democrate din Republica Populara Româna, de unde a plecat la Bârlad, unde a facut o scurta scolarizare, de 21 de zile, dupa care s-a întors la locul ei de munca si a fost trimisa pe teren de catre tovarasi, pentru a lamuri lumea sa se înscrie la colectiv. - Umblam prin satele raionului Husi, mi-a spus. Trebuia sa lamurim lumea sa se înscrie. Nu era usor. Multa lume ne ocara. Si acum când ma gândesc la acea perioada mi se pune o piatra pe inima. Stateam în gazda la doua familii de huseni. Dupa un an si ceva, UFDR s-a desfiintat si m-am întors acasa. Între timp însa, tovarasa Vera Vara, care fusese secretara la UFDR Husi, ajunsese sefa de cadre la raionul Iasi si m-a chemat acolo. Un timp am stat la ea, apoi doamna Simiuc m-a luat la Arta si Cultura. Iar de aici, am fost mutata la Muzeul de Arta. Si tot doamna Vera mi-a facut cunostinta si cu sotul meu, care atunci lucra ca sofer al presedintelui de raion, tovarasul Saceanu. Nu am stat însa mult la Muzeu, dupa un an si ceva a trebui sa renunt la slujba mea. Nascusem si trebuia sa am grija de copil. Un timp l-am tinut în cos la muzeu, dar dupa ce a început sa umble nu s-a mai putut. Copilul alerga prin tot muzeul, darâmând o multime de exponate. Sau se ascundea cine stie unde si nu reuseai sa-l mai gasesti. A trebuit sa renunt. M-am multumit sa fiu casnica. Si cum a fost casnicia ei? - Ca orice casnicie, mi-a raspuns doamna Scorpan. Au fost si zile bune, dar au fost si zile rele. Zilele rele au trecut si în amintire i-au ramas doar cele bune. Ce sa zic, de lipsit nu mi-a lipsit nimic, caci fiind sofer, sotul meu îmi aducea de toate. Dar acum, am ramas singura si e mai greu. - În tablou pareati îngândurata. La ce anume va gândeati? - Nu stiu. Nu mai tin minte. Cred ca ma gândeam la mine. La situatia mea. Ma gândeam poate si la perioada când mergeam prin sate împreuna cu tovarasii ca sa-i lamurim pe oameni sa se înscrie la colectiv. * Când am parasit locuinta doamnei Scorpan afara se întunecase. Am iesit pe bulevard si am luat-o spre Piata Voivozilor. În apropiere de semafor, o batrâna florareasa dadea foc la niste ambalaje, încalzindu-si mâinile deasupra flacarilor. M-am apropiat si eu de foc si mi-am purificat mâinile trecându-le prin fum. Mult timp dupa aceasta întâlnire mi-a staruit în minte o întrebare. Perioada anilor cincizeci a fost una dintre cele mai crâncene din istoria postbelica a României. Toti cei care se opuneau într-un fel sau altul regimului au avut de suferit. Era suficient ca un binevoitor sa arunce o vorba despre tine ca sa fii arestat si trimis la canal. Corneliu Baba nu a fost nici el scutit de suferinta. A venit la Iasi în 1935, având tot sprijinul lui Nicolae Tonitza. În anul 1938, în timpul dictaturii carliste, a absolvit Facultatea de Arte din Iasi, unde a fost numit asistent la departamentul de pictura, pentru ca apoi, ceva mai târziu, în anul 1946, sa devina profesor la aceeasi catedra. În 1948, a expus la Salonul de Arta din Bucuresti tabloul Jucatorul de sah, fiind arestat la scurt timp si trimis în beciurile închisorii din Galata. Se pare ca tabloul sau nu le-a placut unor tovarasi, care l-au considerat probabil subversiv. Oricum tabloul lui Baba nu exprima acel optimism necesar propagandei regimului lui Petru Groza, impus de bolsevici. În anul urmator, dupa o scurta detentie, Corneliu Baba a fost suspendat din postul sau de profesor de la catedra ieseana si transferat la Bucuresti. A fost o mazilire care i-a schimbat destinul. La Bucuresti, cariera sa artistica a avut un curs ascendent. Probabil ca în perioada de dinainte, dar si dupa detentie s-a aflat în vizorul securitatii. În martie 1953, când a început sa picteze Odihna pe câmp partidul si organele înca îl mai supravegheau. Asta pe de o parte. Pe de alta, în ecuatia aceasta a supravegherii, tinând cont de acele vremuri, a fost folosit o mare parte din anturajul în care se învârtea Corneliu Baba. Dupa modelul preluat de la bolsevici, partidul, prin toate mijloacele, îsi implementa oamenii în toate institutiile publice, inclusiv în cele culturale. Nimic nu se putea face fara acordul partidului. Partidul, dupa cum spunea George Lesnea, care trecuse fara probleme de la carlism la comunism, era în toate cele ce sunt si în cele ce mâine vor râde la soare. Fara stirea si fara acordul lui nimeni nu putea misca un deget. Probabil asa s-a întâmplat si cu Odihna pe câmp. Nu numai titlul, dar si tema tabloului au primit girul cenzurii comuniste. Titlul se potrivea noii ideologii. Si daca se potrivea titlul, trebuiau sa se potriveasca si personajele. Trebuie sa tinem cont ca în perioada anilor cincizeci pictorii nu puteau sa-si aleaga singuri modelul. Trebuiau sa ceara acordul cenzorilor. Modelele trebuiau sa serveasca si ele propagandei bolsevice implementate în România. Din cercetarile pe care le-am facut scriind aceasta reconstituire nu am putut afla dupa ce criterii a ales-o Corneliu Baba pe femeia de serviciu de la Muzeul de Arta sa-i serveasca drept model. Probabil ca oamenii partidului s-au ocupat de asta. Femeia, desigur, era un simplu pion, dar un pion pe care partidul îl putea misca dupa voia sa. Întâmplator sau nu înfatisarea modelului s-a suprapus peste imaginea pe care si-o facuse pictorul despre personajele ce urmau sa apara în tabloul sau. Poate ca i-a amintit si de imaginea chipului mamei surprins într-un moment de îngândurare din copilaria sa. Nu stim. Nicaieri nu apare în acest sens vreo marturie. Cert este ca femeia ce simbolizeaza astazi chipul desprins parca din zidul vesniciei satului românesc, amintind de chipurile întâlnite în Ion sau Morometii, zid care între timp s-a facut praf si pulbere, participase la consolidarea noului regim. Facuse colectivizarea. Fusese activista. Participase la multe din scenele atroce, batai, schingiuiri, torturi fizice si psihice, ce au însotit procesul colectivizarii si instaurarii noului regim. Oare în timp ce îi servea ca model lui Baba mai avea si o alta misiune încredintata de partid, dupa cum afirma unii, sau misiunea ei se limita doar la acest rol? Nichita Danilov este scriitor si publicist
