Viata comunitara este în continua fragmentare, atomizare, separare în grupuri marunte. Între ele apar ziduri greu de trecut. Fenomenul capata forma în structura orasului, în morfologia lui. Se vede asta în cei peste treizeci de ani de evolutie postcomunista. Între oras si locuitori sunt sensibile, puternice, procese identitare, astfel încât destructurarea spatiului urban are ca efect principal destructurarea comunitatii. Prin urmare, daca exista capacitatea de a prezerva valorile urbanistice existente, concomitent cu crearea de valori noi, procesul de destructurare poate fi nu doar frânat si oprit, ci pot chiar sa apara germenii unei noi vieti înnobilate comunitar. Traim astazi sentimentul aproape generalizat ca evolutia orasului nostru, în pofida capacitatii lui de a atrage si a sustine dezvoltarea, nu este satisfacatoare, nu este potrivita cu aspiratiile fiecaruia privitoare la calitatea vietii urbane. Sigur, pentru locuitorii orasului acest sentiment poate si este subiectiv. Vietuirea într-un spatiu urban anume identifica mai repede si mai precis defectele. Cu toate acestea sunt vectori de negativitate obiectivi usor de perceput. Preventiv, ei trebuie lamuriti, studiati, pentru a cauta solutiile potrivite de vindecare. În primul rând se constata o lipsa generalizata de respect, de întelegere, de dragoste fata de traditii. Orasul a putut capata forta de seductie în baza cumularilor succesive de valori în lunga lui istorie. Forma istorica este contrazisa, negata cu aproape fiecare gest constructiv contemporan. Traim o lunga perioada de libertate, de pace si relativa prosperitate în care congruenta orasului e sustinuta aleatoriu, dupa ureche. Cercetarea fundamentala, multidisciplinara în întelegerea fenomenului urban a disparut o data cu proiectele complementare, complexe, de urbanism. Deciziile profesioniste, exprimate în studii si planuri de urbanism, au fost înlocuite cu cele de ocazie, inevitabil infestate de amatorism, ale multor comitete si comitii alcatuite pe criterii administrative. O paranteza. Din nefericire sau din fericire, eu am fost la originea comisiei tehnice de urbanism. Pe la începutul anului 1995, întrucât eram de putina vreme în oras, am considerat, ca arhitect-sef, ca este necesar sa ma consult cu arhitectii experimentati ai Iasului pentru autorizarea proiectelor importante. Am înfiintat comisia prin decizia primarului, cu regulament de functionare, în care alegerea presedintelui de sedinta si rotatia arhitectilor dupa maximum sase luni de prezenta în comisie au fost regulile cele mai importante. Un prieten, arhitect din Iasi, la vremea aceea ministru secretar de stat, a preluat si legiferat ideea care, spunea el, e provizorie pâna la normalizarea procesului de urbanism în tara. Evident, este stiut, orice provizorat în tara noastra este mai durabil decât durabilitatea însasi. În al doilea rând istoricul nostru oras sufera o presiune speculativa virulenta pe terenurile din zona lui centrala. Cumparate la preturi mari ele sunt supuse unei presiuni suplimentare din partea dezvoltatorilor. Fenomenul este general valabil pentru toate orasele în dezvoltare. New Yorkul îsi datoreaza silueta, devenita model pentru metropolele occidentale, alcatuita din multimea si densitatea cladirilor foarte înalte, gândirii urbanistice speculative în zonele cu terenuri pretioase din centru. Încet, încet, traditionala, pitoreasca locuinta cu gradina va deveni victima urbanismului capitalist. Destructurarea acestor zone de locuit a început de multa vreme prin plantarea ici-colo, fara nici un criteriu urbanistic, a blocurllor de locuinte colective mai mici sau mai mari. Astazi procesul este evident accelerat. În consecinta, pentru întinsele arii de case cu gradina din centrul Iasului este nevoie, înca de acum, de viziuni realiste privind viitorul lor posibil. În al treilea rând a devenit suparator de vizibila lipsa cvasitotala a interesului pentru estetica spatiilor urbane. Orasul, de la nastere, a fost însotit tot timpul de artele frumoase. Urbanismul se studia în academiile de arte numite frumoase, prin urmare si proiectele de urbanism erau expresia unitatii între artele, considerate plastice, o sinteza a ideilor despre orasul frumos dintr-o anumita epoca. Astazi am ajuns la marginea frumusetii fie numai din cauza faptului ca fiecare dintre noi avem opinii diferite despre ea. Întâmplarea, diversitatea necontrolata ia forma incapacitatii de a întelege si respecta frumosul mostenit de la înaintasi. Doua exemple. Unul este pierderea reperelor semnificative urbanistice. Palatul Culturii, Catedrala Metropolitana, Manastirea Golia, Universitatea si-au pierdut relevanta de reper în masa constructiilor anonime, fenomen concomitent cu incapacitatea de a crea repere noi. Celalalt, o comparatie între portile orasului, între personalitatea garii feroviare, cladire si functiune reper, punct nodal, în viata de pâna mai ieri a orasului si aeroport, noua, necesara structura de accesibilitate a Iasilor. Câta diferenta de prestanta între batrâna gara si conglomeratul de patru „terminale” anonime însirate fara viziune urbanistica la liziera padurii Ciric! În concluzie, forma orasului nostru evolueaza implacabil spre configuratia unui labirint imaginat de nepriceputi, un labirint fara centru, fara mister, destinat ratacirii. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
