Are scriitorul cu adevarat libertate de expresie? Daca da, aceasta vine cu un asterisc, care trebuie clarificat si definit de niste instante juridice, morale, de anumite parti ale societatii care au mai mare acces la aceste instante sau pot pune presiune publica care sa determine aparitia autocenzurii din partea scriitorului? În contextul recentelor scandaluri literare care au aratat necesitatea unor conversatii mai ample, FILIT Iasi a fost gazda unei dezbateri, excelent condusa de realizatorii emisiunii „Timpul prezent” de la Radio România Cultural, Adela Greceanu si Matei Martin. Sub numele „Libertatea creatiei si constiinta sociala în literatura contemporana”, vineri, 20 octombrie, la Casa Muzeelor din Iasi au fost invitati scriitori si activisti, reprezentanti ai unor minoritati si grupuri vulnerabile, alaturi de scriitorul Radu Vancu, profesor de literatura si presedintele PEN România. Întrebat daca scriitorul are vreo responsabilitate pentru literatura sa, Radu Vancu a raspuns afirmativ. Citându-l pe Milan Kundera care spunea ca „singura etica a literaturii priveste evolutia interna a genului”, acesta a tinut sa contextualizeze vremurile în care autorul ceh facea aceasta afirmatie, în plin totalitarism, când preocuparea autorilor era pentru autonomia artei fata de amestecul politicului. În democratie, spune Vancu, cu ale carui pozitii umaniste am rezonat pe tot parcursul serii, responsabilitatea este mai ampla decât cea fata de estetica. El a concluzionat totusi ca nici scriitorul, nici cititorul nu au dreptul de a-i restrânge libertatea de exprimare, respectiv receptare, a celuilalt, iar modul în care aceasta discutie este purtata azi în literatura româna va contura felul în care aceasta va arata în viitor. Scriitoarea, profesoara si activista roma, Delia Grigore, a sustinut si ea libertatea scriitorului de a se exprima asa cum considera, punând accent însa pe responsabilitatea în fata celor despre care scrie, inclusiv prin documentarea despre situatia acelor grupuri în perioada vizata de fictiune. Între libertatea absoluta a scrisului si constientizarea responsabilitatii cunoasterii subiectului, ea muta accentul spre cea din urma. Laura Grünberg, scriitoare feminista si autoare de literatura pentru copii, a precizat ca discutia are sens daca consideram ca literatura are, pe lânga un rol estetic, si o functie sociala. Dând exemplul cartii pentru copii „Insula libertatii”, scrisa de Eric-Emmanuel Schmitt – autor prezent cu o seara înainte pe scena Teatrului National –, ea a sustinut întelegerea libertatii în sensul uneia sociale, în care libertatea unui individ nu o lezeaza pe a celorlalti. Iar în cazul literaturii pentru copii, care nu au dezvoltat înca un aparat critic, responsabilitatea autorului este evidenta. Vlad-Levente Viski, activist LGBT, directorul Asociatiei MozaiQ, a atras atentia asupra încercarilor unei miscari conservatoare de a cenzura anumite voci ale grupurilor marginale sau minoritare si despre „clash-uri intelectuale” între progresisti si conservatori. Pe lânga aceasta, a vorbit despre nevoia de contextualizare a unor carti care, desi în urma cu 10-20 de ani nu foloseau terminologia acceptata în prezent, au fost receptate pozitiv de catre comunitatile (queer) vizate si au generat schimbare sociala. În ecuatia scriitor-cititor, Radu Vancu a insistat pentru dialog si folosirea literaturii ca mijloc de a crea empatie, de a-l cunoaste pe Celalalt. Delia Grigore a pledat pentru curiozitate, o pluralitate a perspectivelor si puterea literaturii de a determina schimbare în societate. Laura Grünberg a militat pentru scoaterea copiilor dintr-un anumit confort intelectual, folosind metode adecvate. Ca solutie pentru o parte dintre povestile contestate în plin curent cancel culture (ex. Alba-ca-Zapada pentru sarutul fara consimtamânt), ea a recomandat pastrarea lor si explicarea contextului epocii în care au fost scrise, precum si aducerea în actualitate a temelor abordate. Vlad-Levente Viski s-a întrebat cum aducem la lumina povesti tulburatoare care pot declansa reactiile unor grupuri apartinând majoritatii, sensibile la anumite teme. Accesul scriitorilor apartinând diverselor minoritati la edituri importante a fost un alt subiect atins, concluziile tuturor fiind ca este nevoie de o platforma si pentru vocile mai putin vizibile (prin „ridicarea valului” si „constientizarea dublei-constiinte”, termeni propusi acum mai bine de un secol de autorul afro-american William Du Bois). Adela Greceanu a adus în discutie conferinta TED a scriitoarei nigeriene Chimamanda Adichie despre pericolul unei singure povesti, iar Delia Grigore a mentionat ca sunt doar doua edituri în România care publica autori romi. Am avut impresia ca dezbaterea a fost foarte nuantata, fara exprimarea unor opinii ferme vizavi de cum ar trebui procedat în cazul unor discutii precum cele dintre Valeriu Nicolae si Bogdan-Alexandru Stanescu (primul, declarându-se indignat de reprezentarea unor personaje rome din carte, a solicitat o dezbatere publica cu privire la rolul literaturii si responsabilitatea scriitorilor si a institutiilor care valideaza, inclusiv prin acordarea de premii, calitatea acesteia). Delia Grigore s-a declarat si ea tulburata de paginile incriminate de Nicolae din cartea lui BAS, pe care însa nu-l acuza sau suspecteaza de rasism. Ea crede însa în necesitatea ca în spatiul public sa aiba vizibilitate si recenzii sau reactii ale unor cititori/ scriitori romi, ale caror voci sa faca cunoscute perspectivele lor, ca reprezentanti ai minoritatii în cauza, fata de astfel de texte. Înainte de controversa aparuta totusi la ceva timp de când romanul Copilaria lui Kaspar Hauser a fost premiat, care a generat pozitionari destul de rigide, cu mici exceptii, de-o parte si de alta, a mai existat o dezbatere prilejuita de publicarea caricaturilor lui Mohamed în diverse reviste occidentale (2005) si atacul asupra revistei Charlie Hebdo (2015) care s-a soldat cu moartea unor ziaristi. Atunci, una dintre cele mai cunoscute voci din cultura româna, Andrei Plesu, s-a pronuntat pentru abtinerea de la libertatea de exprimare, chiar daca aceasta are loc într-o tara democratica, atunci când aceasta ar aduce atingere unor lucruri sfinte pentru anumite religii sau popoare. Ca raspuns, artistul Dan Perjovschi a desenat, foarte sugestiv, un interval în care era permisa libertatea de exprimare (de aici pâna aici). În aceste conditii, are scriitorul cu adevarat libertate de expresie? Daca da, aceasta vine cu un asterisc, care trebuie clarificat si definit de niste instante juridice, morale, de anumite parti ale societatii care au mai mare acces la aceste instante sau pot pune presiune publica care sa determine aparitia autocenzurii din partea scriitorului? S-a vorbit despre sensibilitatea cititorului, care merge în ambele directii: atât din partea minoritatilor catre majoritate, dar si din partea majoritatii catre marginali. Anul trecut, în statul Texas s-au înregistrat peste 1200 de cereri de cenzurare sau interzicere a unor carti, majoritatea din partea unor asociatii conservatoare. Când solicitam scoaterea unor cuvinte sau pasaje, s-ar putea sa deschidem o cutie a Pandorei care sa genereze un precedent pentru o sumedenie de astfel de cereri venite din diverse zone ale societatii, cu influenta mai mica sau mai mare asupra factorilor decizionali, si ale caror rezultate sunt greu de anticipat. La fel, în discutie s-a vorbit despre rolul experimental al literaturii, despre nevoia de experiment. Cum mai poate experimenta un tânar autor în contextul în care apare aceasta presiune fantastica de a fi foarte atent cu zonele în care poate sa-si directioneze scrisul. Un tânar licean se va putea considera suficient de stapân pe un subiect pentru a-l putea aborda? Sau literatura va trebui scrisa doar de persoane care au absolvit studii superioare (eventual un doctorat) în domeniul pe care vor sa-l atinga în cartea lor? Ramâne literatura un tarâm în care oricine este tentat se poate aventura, urmând ca lumea literara sa decida care carte este buna sau nu, la fel cum în arta oricine poate crea, iar lumea artei decide care lucrare este sau nu valoroasa? Într-o discutie publica a Laviniei Braniste, avuta cu doua zile înainte, în acelasi loc, am întrebat-o cum vede ea speta. A raspuns ca un scriitor matur, cu notorietate, trebuie sa fie atent la diferitele posibile sensibilitati ale cititorilor, dar un debutant care scoate editii limitate ca tiraj (1-200 de exemplare) îsi poate permite si trebuie sa experimenteze, fara a-si impune vreo autocenzura. Raspunsul a aratat existenta unui conflict interior între nevoia de a experimenta, fara presiune si oprelisti, pe care scriitorul o are intrinsec, si responsabilitatea sociala care apare odata cu vizibilitatea si succesul. Dezamagitoare pentru unii dintre cei care-i admira opera a fost pozitia lui Mircea Cartarescu, exprimata duminica tot pe scena Teatrului National. Dupa ce initial l-a acuzat pe Valeriu Nicolae de delatiune într-o postare pe Facebook, acum, la insistentele moderatoarei, s-a pronuntat pe subiect prin minimalizarea lui. Fundamentala este libertatea de expresie, care nu poate fi încalcata. În rest, conform lui, între cei 3000 de scriitori profesionisti din România nu cunoaste existenta unora care sa fie „pe fata” rasisti sau antisemiti, chiar daca admite ca exista vreo câtiva sexisti, o maladie pentru disparitia careia ar fi nevoie de înca o generatie. Potrivit lui Cartarescu, scriitorii români sunt „ok din acest punct de vedere”, iar tot ce e nevoie pentru a evita situatii care sa stârneasca controverse este doar bun-simt. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
