Reactia palida a institutiilor, de la universitati la mass-media si structurile guvernamentale, fata de manifestarile ample de extremism islamic scot în evidenta criza structurala din societatile occidentale. În deschiderea unui articol din Wall Street Journal cunoscutul politolog american, Walter Russell Mead, reda un dialog dintr-un roman de Ernest Hemingway în care unul dintre personaje întrebat cum a dat faliment raspunde: „în doua feluri, treptat si apoi brusc”. Plecând de aici el face o paralela cu ordinea mondiala care, sincron cu eroziunea capacitatii de descurajare a Statelor Unite, se dezintegreaza si aceasta treptat si apoi brusc. Însa aceasta observatie este la fel de valabila în ceea ce priveste situatia interna din Occident. Am asistat în ultimele zile la demonstratii în numeroase campusuri universitare americane, în mare parte explicit pro-Hamas, la mari manifestatii similare în multe orase europene si la agresiuni la adresa evreilor. Am mai vazut comportamentul politiei metropolitane din Londra care pe cât de intransigenta se arata când e vorba de „hate speech” sau, dupa scrie Douglas Murray, atunci când niste tineri au aparut cu steagul Angliei (au fost avertizati ca, daca vor spune ceva chiar si „la limita rasismului”, vor fi arestati), pe atât de neinteresata a fost sa reactioneze atunci când pe strazi rasunau apeluri la Jihad si la eliminarea de pe harta a Israelului. „În cursul unei astfel de demonstratii”, scrie Douglas Murray în The Spectator, „un tânar s-a urcat pe o schela si a aprins rachete de semnalizare. Cei de la Met (politia metropolitana londoneza) l-au asteptat cu rabdare sa coboare, pentru ca apoi sa-i dea steagul înapoi si sa-l trimita vesel pe drumul sau. Nu un steag englezesc, bineînteles – pentru ca ar fi provocator –, ci unul palestinian. Aceasta este Marea Britanie în 2023.” Benjamin Baird, directorul initiativei de advocacy a Forumului pentru Orientul Mijlociu (MEF Action), a declarat cu câteva luni în urma ca, în urma „dezorientarii progresiste”, o „presa favorabila islamistilor” a permis grupurilor jihadiste ale Fratiei Musulmane din America sa câstige influenta si putere în mass-media, în interiorul fortele de ordine si în guvern. E un fenomen de lunga durata, dar care a fost în buna masura fie ignorat, fie privit drept ceva marginal. De aici si socul multora care acum realizeaza dimensiunea fenomenului. Într-o prelegere recenta, Robin Simcox, seful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, a declarat ca a avut loc o „normalizare” atât a extremismului anti-israelian, cât si a antisemitismului, pe care a pus-o pe seama unei „politici esuate de migratie în masa si a multiculturalismului”. Adaugând ca miile de protestatari care au iesit în strada în urma atacurilor teroriste ale Hamas din Israel nu au aparut din senin. Exista o retea de sustinere a Hamas si a Iranului în Marea Britanie, spune el, care este mai „sofisticata, mai bine sustinuta si mai capabila decât multi îsi dau seama”. Dar, desi evident acesta nu este un fenomen de data recenta, nu au existat pâna acum nici un fel de reactii consistente probabil nu doar din neglijenta, ci si pentru ca multe institutii au fost infiltrate de simpatizanti ai acestui curent. O mare parte a celor mai multe partide de stânga occidentale, o dovada sunt problemele cu care se confrunta liderul laburist Keir Starmer din partea grupului radical de stânga din partid, pro-palestinian, dupa ce initial si-a exprimat solidaritatea cu Israelul, sunt în prezent subjugate de religia „justitiei sociale”, care nu accepta nicio critica la adresa minoritatilor sau a cauzelor de pe lista proprie. Indiferent cât de grotesti sunt actiuni precum masacrul de proportii de care se face vinovat Hamas, în ochii stângii progresiste vina va fi întotdeauna a opresiunii occidentale prin intermediul instrumentului sau, statul Israel. Chiar si multi liberali moderati au fost socati de ipocrizia stângii progresiste foarte preocupata sa denunte prompt „micro-agresiunile”, precum „misgendering” (utilizarea unui „pronume” considerat nepotrivit) pe care le califica drept crime motivate de ura, dar nu poate condamna fara echivoc crimele abominabile comise de Hamas. Numai ca acestia sunt în prezent în defensiva, în buna masura din vina lor pentru ca au acceptat compromisuri în numele unei solidaritati în fata unor pericole imaginare sau mult amplificate „la adresa democratiei”. Yascha Mounk, care nu poate fi banuit în nici un caz de simpatii de dreapta, se întreaba de ce nu stie Occidentul pe cine sa sustina în razboiul Israel-Hamas? „În loc sa declare ca suntem cu totii israelieni, editorialele din Le Monde au fulminat împotriva «dorintei de razbunare» a Israelului. Iar atunci când demonstratii uriase au umplut strazile din Berlin, Londra, Paris si Bruxelles, acestea nu au fost în semn de solidaritate cu cei care au fost ucisi cu brutalitate, ci în sprijinul teroristilor.” Maniera rusinoasa în care jurnalisti de la mari institutii mass-media, BBC, CNN, The New York Times, Associated Press, altfel întotdeauna dispusi sa tina prelegeri despre „claritatea morala”, nevoia de echilibru si de verificari scrupuloase pe baza mai multor surse, au relatat despre explozia de la spitalul al-Ahli din Gaza pe care au pus imediat pe seama Israelului doar în baza informatiilor furnizate de Hamas, nu este nici pe departe o întâmplare, ci expresia unor prejudecati înradacinate induse de o ideologie din ce în ce mai influenta. În opinia lui Yascha Mounk, în ultimele trei decenii, natura stângii s-a schimbat în mod fundamental. „Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori si asupriti, de albi si oameni de culoare, de colonizatori si colonizati – si apoi concluzioneaza ca orice fel de cruzime este justificata în numele celor marginalizati. Si pretinde ca toate nedreptatile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersectionalitatii”), de unde obligatia morala a fiecarui activist de a sustine fara rezerve toate cauzele cele mai la moda ale stângii.” Este sugestiv din acest punct de vedere un exemplu pe care-l da Mounk citând un articol din publicatia Vice în care se afirma ca „este literalmente imposibil sa fii rasist fata de o persoana alba”. De ce atrocitatile Hamas determina stânga sa urasca si mai mult Israelul?, se întreaba în titlu si un articol din Wall Street Journal. Plecând de la constatarea ca în general cea mai masiva demonizare a statului evreu a urmat, de obicei, celor mai grave atrocitati comise împotriva acestuia. „Activistii occidentali pro palestinieni pleaca de la doua precepte aproape teologice: ca Israelul este rau si ca orice actiune palestiniana împotriva acestuia este de aceea justificata. Aceasta capcana cognitiva se exprima în modul în care adversarii Israelului din Occident vorbesc despre conflictul cu palestinienii. Preocuparea pentru a se ajunge la o solutie cu doua state nu duce niciodata la apeluri pentru ca palestinienii sa se grabeasca si sa accepte un compromis negociat. Acestia ignora faptul ca palestinienii au respins crearea unui stat si pacea în 2000, 2001, 2008 si 2014. Ei ignora faptul ca beligeranta Hamas este cauza blocadei Israelului asupra Gazei, o masura defensiva a unei natiuni aflate sub asalt.” În acest context este aproape imposibil pentru Israel sa câstige razboiul informational în spatiul occidental în conditiile în care mass-media a adoptat regula ca trebuie sa acorde un spatiu egal gruparilor sau miscarilor care afirma ca lupta împotriva nedreptatilor, oricât de violente ar fi actiunile acestora. De pilda, desi se vorbeste despre masacrele comise de Hamas, acestea sunt acum „echilibrate”, adica diluate, de naratiunea constanta a preocuparii pentru palestinieni. Spre deosebire de bombardamentele cu rachete, care oricum în mare parte erau blocate de Iron Dome, spre dezamagirea palestinienilor, cruzimea ritualica a teroristilor Hamas asupra civililor a fost salutata cu entuziasm de participantii la marsurile de sustinere. Nu a fost una întâmplatoare, s-a dorit sa se transmita un mesaj. Au perceput-o ca o revansa extraordinara, un triumf, fata de cei fata de care se simteau neputinciosi. Din acest motiv a generat, de pilda, mesaje pline de entuziasm din partea unor profesori de la universitati din America sau Marea Britanie si, de o maniera mai retinuta, în spatele careia se întrezarea evidenta satisfactie, de catre regina Ranya a Iordaniei sau Erdogan. E o dovada a faptului ca liderii Hamas, care i-au instruit special pe „mujahedini” sa comita toate aceste atrocitati, cunosc foarte bine psihologia majoritatii palestinienilor, modelata în cursul unui amplu proces de îndoctrinare, stapânesc la perfectie arta manipularii si cunosc la fel de bine pedalele emotionale cu care pot manevra opinia publica occidentala. În acest fel se creeaza si o enorma presiune publica asupra liderilor occidentali care se vad obligati sa se arate permanent îngrijorati de soarta populatiei palestiniene si sa avertizeze Israelul asupra crimelor de razboi, desi armata israeliana este cu siguranta cea mai atenta din lume la acest capitol. Apelul constant la dimensiunea umanitara e însa unul ipocrit. Altfel, aceeasi grija globala, exprimata aproape zi de zi, pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta si fata de soarta celor peste o suta de mii de refugiati armeni din Nagorno Karabach, fata de soarta civililor prinsi în confruntari sângeroase în Etiopia sau fata de cea a uighurilor din China. De pilda, în razboiul civil din Yemen s-au înregistrat un numar de 380 de mii de civili ucisi, dar pentru ca e vorba de un conflict exclusiv între musulmani, o factiune fiind sprijinita de Iran si o alta de Arabia Saudita, nici în Orientul Mijlociu si nici pe strazile oraselor din Occident nu a iesit nimeni sa-si exprime compasiunea si indignarea. Bernard Henry face o întreaga lista de motive solide, drame, atrocitati, carora le-au cazut victime musulmani, pentru care ar fi trebuit sa se iasa masiv în strada. „Nici sirienii loviti, îngropati de vii în satele lor, gazati de armata Damascului, nu s-au bucurat de aceeasi mobilizare a stângii «sociale si politice»? De ce Jean-Luc Mélenchon, vârful de lance al compasiunii pentru cei 4 mii de palestinieni morti astazi, nu a avut nici macar un singur cuvânt pentru cei 400 de mii de morti ai razboiului de ieri din Siria?” Adaugând ca, desi se organizeaza în fiecare sâmbata la Paris, în Place de la République, manifestatii de solidaritate, acestea sunt complet ignorate de formatiunile foarte active acum în denuntarea „genocidului Israelului”: La France Insoumise, Noul Partid Anticapitalist, Union Syndicale Solidaires, Fédération Syndicale Unitaire, MRAP (Miscarea împotriva rasismului si pentru prietenie între popoare), sindicatul comunist CGT, care acum face parte din acest nou „Colectiv National” în „sprijinul Palestinei”. Hamas, ca si ISIS înaintea sa, s-a dovedit extrem de abil si sofisticat în materie de propaganda. Avantajul Hamas este acela ca, spre deosebire de ISIS care se raporta doar la „razboiul global împotriva infidelilor”, îsi poate asuma o cauza mai usor de „vândut” mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestinienilor. Lipsa crasa de informatii, inclusiv printre multi jurnalisti, sau urmarirea unei agende ideologice clare din partea celor ca Antonio Gutteres, secretarul general ONU, care stiu cu siguranta cum stau lucrurile în realitate, face sa auzim permanent ventilata solutia miraculoasa a celor doua state cu toate ca aceasta este respinsa nu doar de liderii Hamas, ci si de liderii OEP. De altfel tot mai multe voci ridica chestiunea irelevantei ONU, o organizatie birocratica profund anti-occidentala, costisitoare, sustinuta în mare parte din bani occidentali (Statele Unite acopera un sfert din buget). Deciziile din Consiliul de Securitate sunt blocate prin veto-urile reciproce, iar discursurile si rezolutiile adoptate de Adunarea Generala care fac trimitere la legislatia internationala si la principii sunt ipocrite si partizane. Între 2012 si 2022 au fost 140 de rezolutii de condamnare a Israelului, doar una privitoare la Coreea de Nord, si nici una împotriva Iranului, Venezuelei sau cu trimitere la situatia uighurilor din China. Am avut recent un exemplu, votul din Adunarea Generala ONU prin care se cerea un „armistitiu umanitar” în Gaza, mai ales dupa ce fusese respins un amendament introdus de Canada ar fi „condamnat fara echivoc si atacurile teroriste ale Hamas care au avut loc în Israel începând cu 7 octombrie 2023 si luarea de ostatici”, e dovada evidenta în acest sens. Rezolutia, desi nu este obligatorie, spune multe despre starea de lucruri reala din lume, dar si chiar despre o fisura în relatiile transatlantice. În rândul celor 12 tari care în afara de Statele Unite si Israel au votat împotriva, din Europa doar Austria, Croatia, Cehia si Ungaria li s-au alaturat. O parte s-au abtinut, între care si România, sau, precum Franta, Belgia, Spania, Portugalia, Norvegia, Irlanda, Slovenia, Elvetia au votat chiar în favoarea rezolutiei. Ceea ce probabil va oferi un argument în plus vocilor din America care se întreaba de ce ar trebui Washingtonul sa fie principalul sprijinitor al Ucrainei într-o confruntare cruciala pentru securitatea Europei. În afara de asta aceasta lipsa de solidaritate a tarilor occidentale ilustreaza si criza mai generala din societatile occidentale care sunt dispuse sa accepte compromisuri care vor fi percepute drept slabiciuni si în interior, si în afara. Din contra nu vor face decât sa încurajeze radicalismul si intoleranta. „Paradoxul teribil al unei societati liberale”, scrie jurnalista Melanie Philipps pe fluxul ei de Substack, „este ca refuza sa ia masurile iliberale care pot deveni inevitabile pentru apararea valorilor liberale. Ca urmare, societatea liberala contine semintele propriei sale distrugeri. Aceasta este ceea ce se dezvaluie acum unui Occident îngrozit”.
