În abordarile geografice exista mult spatiu într-un teritoriu. Prin aceasta afirmatie nu intentionez sa fac trimitere la utilizarea deseori într-o maniera sinonimica a celor doi termeni. În definirea teritoriului, geografii subsumeaza acestei categorii numeroase spatii: de la cel economic, la cel ideologic si politic sau se refera la teritoriu ca la un spatiu în care s-a produs materializarea întinderii unei puteri (Micoud, 2000). Grupurile umane ce au creat aceste „spatii” ofera spre exterior o reprezentare a istoriei lor, a particularitatilor si a singularitatii lor (G. Di Méo, 1998). Astfel, omul nu mai e doar un element izolat, distinct, un simplu actor în ecuatia teritoriului, ci devine consubstantial acestuia. Pentru G. Di Méo, teritoriul se bazeaza, pe existenta unui spatiu social si a unui spatiu trait; iar de la spatiul trait la spatiul perceput nu mai e decât un pas, aceste elemente constituente fiind privite prin prisma trecutului si a relatiilor umane întretinute în interiorul unor limite date, într-un spatiu securizant. Se naste astfel sentimentul de apartenenta la teritoriu, o teritorialitate profunda- identitatea, care se adauga unei teritorialitati, sa-i spunem, superficiala si mai putin durabila - modul de practicare al teritoriului. Iata cum analiza teritoriilor ne arunca în complexitatea constructiei lor de-a lungul istoriei, în jurul socialului, al politicului si al psihologicului. Simplificând, teritoriul reprezinta un spatiu apropriat (luat în stapânire), marcat, amenajat si planificat (O. Groza, 2005), ai caror locuitori au un anumit mod de practicare al acestuia (teritorialitatea superficiala), care, cel mai adesea, imprima în raport cu vecinatatile/exteriorul identitatea teritoriala (teritorialitatea profunda). În planificarea teritoriala sau în stiintele administrative si guvernanta, definitia teritoriului se delesteaza adesea de filosofia spatiala din fundal si devine una extrem de simpla - spatiu delimitat administrativ. Aici apare un potential conflict. Un grid administrativ dictat „de la centru” poate afecta pe termen lung logica naturala de functionare a unui teritoriu aflat la periferie. Pornind de la maxima atribuita lui Aristotel: întregul este mai mult decât suma partilor sale si glisând catre teoria sistemelor putem afirma ca un sistem teritorial este mai mult decât suma subsistemelor sale. Cu cât ne pozitionam analiza la o scara mai ampla decât cea locala, cu atât sistemele devin mai complexe, iar logica lor de functionare depinde din ce în ce mai mult de contextul teritorial în care se încadreaza. De la scara regionala începând, simpla succesiune a centralitatilor si spatiilor polarizate, conforma modelului locurilor centrale (Christaller) nu mai e suficienta identificarii ansamblurilor teritoriale coerente si coezive. Stim din fizica ca un subsistem exista doar daca entropia acestuia e mai redusa decât cea a sistemului ce-l cuprinde. Tot asa, în sistemele teritoriale, pot fi identificate subsisteme doar daca cea mai mare parte a fluxurilor umane, materiale si informationale se consuma în interiorul acestora. Conform legii minimului efort (G.K Zipf), daca ne referim doar la polii capabili sa genereze structuri ce depasesc nivelul scalar local, în orice teritoriu exista un numar important de orase mici si cu cât înaintam în ierarhia acestora, numarul oraselor intermediare si mari e din ce în ce mai redus.În România sunt putine orasele ce genereaza fluxuri ce depasesc cadrul judetean de organizare - Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara, Craiova, Constanta, Brasov, Oradea, Galati, Sibiu, Târgu Mures, Bacau, Pitesti, Baia Mare sau Suceava. Nu am avut intentia sa le ordonez demografic, ci din perspectiva dimensiunii spatiului polarizat dincolo de limitele judetelor ale caror resedinte sunt. Observati ca din enumerare lipsesc orase de talie mai mare: Ploiesti, Braila sau Arad. Proximitatea fata de un centru urban important, în cazul celor trei orase enumerate: Bucuresti, respectiv Galati sau Timisoara, le limiteaza hinterlandul, ce ramâne unul captiv interiorului limitelor judetene. Doar primele patru dintre orasele enumerate, inclusiv Capitala, au un areal polarizat de dimensiuni regionale, impunându-se ca pol principal pentru fluxurile generate de serviciile regionale - învatamânt superior, servicii medicale evaluate, evenimente culturale sau transportul aerian. Urmatoarele orase din enumerare se impun în judetele vecine ca poli secundari, alternativi, cel mai adesea. Dintre celelalte orase, Craiova pare a fi polul regional cel mai consolidat. Dar capitala informala a Olteniei, în ciuda faptului ca e orasul primat al regiunii sale, nu se impune într-o maniera autoritara în controlul spatial al judetelor regiunii. Pentru Vâlcea, de exemplu, avem o cvadrupla polarizare, dinspre Bucuresti, ce e foarte posibil polul principal de atractie pentru acest judet, Sibiul, Pitestiul si Craiova, bineînteles. În Olt, în ciuda proximitatii resedintei, în cazul serviciilor rare, Bucurestiul reprezinta polul principal, iar în cazul Mehedintiului si Gorjului exista o concurentadin ce în ce mai activaa orasului oltean cu Timisoara, respectiv Clujul. Desi i-au fost atribuite Sucevei în ultimele decenii multe servicii ce vizeazasi judetul Botosani (Curtea de Apel, filiale ale unor banci etc.), Iasul se impune ca pol principal de atractie pentru învatamântul superior sau serviciile medicale în judetul vecin. În ciuda faptului ca aeroportul de la Salcea a avut o evolutie importanta în perioada post-pandemica, numarul mult mai mare de destinatii deservite de aeroportul iesean si ritmicitatea mai buna a legaturilor, pastreaza un anumit echilibru în alegerea facuta de pasagerul potential botosanean. Însa, e real faptul ca distanta mica dintre Suceava si Botosani permite fluxuri navetiste, eventual deplasari în scopuri comerciale, dar aceste fluxuri sunt specifice mai degraba scarilor inferioare regionalului. Pornind de la aceste relatii, mult mai complicate în realitate decât ceea ce a fost prezentat mai sus, un teritoriu administrativ regional de talie mai mareva fi mai coezivsi mai competitiv în raport cu celelalte regiuni ale UE decât unul centrat pe un pol urban ale caror functii de polarizare manifeste la scari spatiale suprajudetene sunt incomplete. Într-o entitate teritoriala calata pe judetele Suceava si Botosani, asa cum a functionat regiunea de inspiratie sovietica între 1960 si 1968, proportia fluxurilorcare au drept vector polul regional (Suceava, în acest caz) din totalul fluxurilor interne si externe ale acestei entitati va fi mult mai mica decât proportia fluxurilor catre cei trei poli importanti (Iasi, Bacau, Suceava) ai unei configuratii ce s-ar suprapune regiunii de dezvoltare Nord-Est sau catre cei 4 poli importanti ai Moldovei (vom adauga acum si Galatiul), în cazul în care se va opta pentru configuratia istorica a regiunii. (Pe data viitoare) George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
