Întrebarea este, însa, urmatoarea: presupunând ca Tarile de Jos, sub premierul demisionar Mark Rutte, renunta la toate obiectiile împotriva României si Bulgariei, ar exista motive pentru care unul sau ambele guverne sa-i blocheze candidatura la sefia NATO? Nu se întâmpla prea des ca un potential candidat la functia de secretar general al Aliantei Nord-Atlantice (NATO) sa reactioneze public într-un stil pozitiv-optimist la mentionarea acestei eventualitati. De regula, se recurge la formule neutre si generale, în paralel cu îndemnurile la rabdare si expresiile de sprijin fata de titularul (înca) în functie. Iata, însa, ca în peisaj a aparut premierul neerlandez, Mark Rutte, iar zvonurile privind mutarea sa la Bruxelles – nu foarte departe! – pentru a-si asuma cea mai înalta demnitate civila a Aliantei au început sa circule imediat dupa anuntul retragerii din politica interna. Daca, în trecut, domnul Rutte minimaliza speculatiile privind o astfel de candidatura, sâmbata trecuta o aprecia ca fiind „foarte interesanta” si observa ca, dintr-o functie de acest gen, „ar putea sa-si aduca o contributie”. Asadar, exista un nou candidat, iar el trebuie luat în serios. Cu o vechime neîntrerupta de treisprezece ani în fruntea guvernului Tarilor de Jos, domnul Rutte este o prezenta definitorie în Consiliul European. Premier al tarii sale din 2010, vechimea sa în institutia de vârf din UE este depasita doar de cea a lui Viktor Orbán – si doar cu câteva luni (este adevarat ca liderul maghiar a mai exercitat functia de prim-ministru si înainte ca tara sa sa adere la UE). Nu este de mirare ca influenta sa a depasit statutul Tarilor de Jos, de membru din categoria mijlocie-mica, sub aspect demografic. A fost, în esenta, o voce în jurul careia s-au raliat uneori statele-membre adepte ale cumpatarii, în opozitie cu partizanii unor cheltuieli ambitioase. Si, chiar daca pâna la urma a fost nevoit sa cedeze teren, a stiut sa obtina concesii în favoarea liberului schimb si a pietei, în care publicul neerlandez continua sa creada – oricum, mai mult decât o fac alti europeni. A fost, de asemenea, asa cum România o stie foarte bine, intransigent si încapatânat în chestiunea extinderii spatiului Schengen, mai ales ca resimtea mari constrângeri de politica interna, venind dinspre un electorat sceptic fata de noile avansuri ale integrarii europene. Îi putem reprosa dubla masura ce a caracterizat, o vreme îndelungata, linia neerlandeza. România nu a fost, în ultimii doisprezece-treisprezece ani, singura tara din UE cu mari probleme la capitolul stat de drept si, în plus, blocarea accesului nostru în zona de libera circulatie nu avea cum sa contribuie la progrese – si, dupa cum foarte usor se vede, nici nu a contribuit. Întrebarea este, însa, urmatoarea: presupunând ca Tarile de Jos, sub premierul demisionar Mark Rutte, renunta la toate obiectiile împotriva României si Bulgariei, ar exista motive pentru care unul sau ambele guverne sa-i blocheze candidatura la sefia NATO? Fara îndoiala ca se vor auzi, la Bucuresti si la Sofia, voci care sa pledeze pentru o asemenea atitudine. În ciuda a ceea ce se speculeaza pe alocuri, nu va exista niciun fel de presiune, de nicaieri, pentru ca România sa accepte un candidat pe care nu-l simpatizeaza. Pur si simplu, în frunte cu SUA, membrii Aliantei se vor îndrepta spre urmatorul nume de pe lista – aceasta, presupunând ca cel al lui Mark Rutte va ajunge sa fie luat în considerare. Doar ca un asemenea demers, daca autoritatile române se vor hotarî sa-l faca, nu trebuie întreprins decât într-o coalitie, fie ea si mica, si în paralel cu un mesaj afirmativ: sustinem un candidat est-european, o candidata sau, cine stie, nu ne convinge niciunul dintre aspiranti si, în consecinta, sustinem prelungirea cu un an a mandatului lui Jens Stoltenberg. Totusi, din punctul de vedere al guvernului de la Bucuresti, ar trebui sa primeze calitatile candidatului, iar reputatia de fermitate în relatia cu Rusia se numara printre ele. Asa cum a demonstrat-o criza provocata de doborârea de catre separatistii din Donetk a avionului malaiezian care decolase de la Amsterdam, la 17 iulie 2014, autoritatile neerlandeze au actionat cum trebuie si au comunicat ceea ce trebuie, ramânând indiferente la iesirile propagandistice ale Rusiei. Apoi, dupa invazia pe scara larga în Ucraina si în contextul impunerii de sanctiuni din partea UE, guvernul Tarilor de Jos a fost printre cele mai putin dispuse sa menajeze orgoliile Moscovei. Pe de alta parte, fapt deloc lipsit de importanta, cabinetul Rutte nu a reusit sa atinga pragul de 2 la suta din Produsul Intern Brut (PIB) pentru cheltuielile militare, ceea ce înseamna ca, la acest capitol, domnul Rutte nu va puncta în eventualul duel cu lidera neoficiala a cursei, premierul danez Mette Frederiksen. Dar, asa cum s-a remarcat adeseori în presa internationala, competitia neoficiala din acest an este extraordinar de deschisa, pentru ca si exigentele fata de noul Secretar General NATO vor fi deosebit de mari.
