Aproape de sat ne-am oprit la o livada de pruni. Era înconjurata de un gard electric pentru animale. Dupa ce ne-a povestit cu gura pâna la urechi cum s-a curentat el la gardul respectiv, ne-a invitat la o „gustarica”. Pentru prima data în viata copiii mei au mâncat prune cu toata pofta. Nici n-aveau cum altfel privindu-l pe Iliuta cum savura fructele proaspat culese din copac, nespalate si crocante. Ala era prânzul lui. Am cunoscut vara asta la tara un copil cum rar mai gasesti azi. O sa-l numim Iliuta. Are 10 ani si face parte dintr-o familie cu 8 copii care traiesc toti într-o casa cu 2 camere. Când am trecut pe drum am putut vedea ca gardul lor era jumatate rupt, poarta prabusita într-o parte, iar casa ca în Africa, fara ferestre, murdara, neterminata. În curte era stationat un Audi X6 alb. Dar asta e mai putin important. Cunosteam familia lui de mult timp, m-am jucat copil fiind cu cei care acum îi erau lui Iliuta tata, unchi si matusi. Asa au fost mereu, saraci, dar cu niste fete vesnic zâmbitoare ori tâmpe, însa niciodata triste. Nu am vazut pe niciunul de-al lor plângând. Si, dupa cum s-a vazut chiar din prezentarea de la început, nu poti sa zici ca nu aveau motive. Iarna le curgeau mucii pe la nas, dar si-i stergeau nonsalanti cu mâneca si zâmbeau mai departe. Îti dadeau o impresie de mizerie fericita, în niciun caz de nenorocire. Fiecare generatie a avut de la 8 copii în sus. Tot satul îi cunostea si îi dadea drept exemplu negativ în multe privinte, de genul: „Vezi sa nu ajungi ca de-alde aia!”, „Arati ca unul din aia”, „Vorbesti ca ei” s.a.m.d. Dupa Revolutie am crezut ca se vor schimba, dar am ramas foarte uimit sa constat ca nu s-a întâmplat nimic. Casa a ramas aceeasi, la fel de neîngrijita, gardul identic, doar masina e ceva nou, ca o pata accidentala de culoare, ca un meteorit cazut din cer la ei în curte fara nici o legatura cu restul. Nici nu stiu a cui este de fapt, n-am întrebat. Sa revenim la Iliuta. L-am întâlnit în vara asta când ma plimbam cu bicicletele cu copiii prin sat. De cum l-am vazut l-am întrebat al cui e si mi-a confirmat imediat banuielile. Toti ai lui au aceeasi fizionomie, nu-i poti confunda cu nimeni altcineva din alta familie. Ce-i al lor e unic. Statea sprijinit într-o bicicleta vai de mama ei, care nu ai fi zis ca mai functioneaza de mult timp. Era cu mai multi copii. I-am întrebat pe toti daca nu stie careva vreun loc pentru scaldat la râu pentru ca cele pe care le stiam eu nu mai erau valabile. Mi-au raspuns toti în cor, dar Iliuta s-a oferit din prima sa ne si arate el personal locul. Abia daca am zis ok, ca a si sarit pe jaful lui de bicla si a luat-o în viteza pe drum stârnind în urma praful. Am încercat si noi cum am putut de repede sa intram în ritmul lui. Noroc de bicicletele noastre mai bune, altfel nu reuseam. Am mers pret de 10 minute pe asfalt, apoi am cotit-o brusc pe un drum care ducea direct la râu. Iliuta mergea pe pietrele de râu atât de repede ca ziceai ca zboara. Noi ne-am dat jos de pe biciclete ca nu puteam înainta, le-am fi stricat, ori ne-am fi lovit. Când s-a oprit ne-a zis ca în ziua trecuta ramasese împotmolit în noroiul de pe prund pâna la genunchi cu bicicleta. Ne-a si aratat locul, parca scurmase o turma de porci, i-a luat ceva timp si efort sa iasa de acolo. Ghiolul era sub un pod si se formase în locul unde se escavase groapa pentru piciorul podului. În cel mai adânc loc trecea de doi metri, era bun si de sarit chiar. Iliuta râdea ca unii „nebuni” chiar sareau de pe pod. Atunci ne-a explicat de unde avea rana ce îi ocupa jumate de nas, de la o saritura din alea, daduse cu fata de fundul apei. Practic a fost la un pas de moarte. Am râs de întâmplarea lui pentru ca i se parea lui comica, doar lui. Noi ne-am sprijinit bicicletele în cricuri si am început sa ne schimbam de haine. El si-a trântit bicicleta într-o parte pe pamânt si a sarit direct în apa chiuind. Avea pe el doar o pereche de pantaloni scurti, am aflat ca aia era costumatia lui permanenta toata vara. Nu tu tricou, nu tu papuci, nu tu sosete, ori sapca, nimic, doar o pereche de pantaloni scurti, atât. Ne-a aratat cum înoata, cum se scufunda, cum sare de pe o piatra. Era tot numai o veselie si o gluma. Era si foarte entuziasmat ca îi acordam atentie, ca avea niste prieteni noi, mai ales veniti de la oras. Dupa baie noi ne-am sters cu prosoapele si ne-am schimbat cu haine uscate. Între timp Iliuta ne-a aratat cum se prind pestii cu mâna pe sub pietre. Era fascinant. Ne-a chemat repede sa vedem un sarpe mort, iar mai încolo un loc unde închisese el dimineata un peste cu un baraj de pietre. Dar prizonierul nu mai era, evadase. La întoarcere ne-a dus pe alt drum, paralel cu soseaua, de-a lungul râului si care era de fapt o carare de mers cu piciorul pe deal, printre copaci, prin râpe. În unele locuri erau niste povârnisuri abrupte si niste coborâsuri imposibil de gestionat pe doua roti, dar Iliuta al nostru le înfrunta pe toate fara ezitare, cu un curaj pur si simplu nebun. Ne astepta rabdator pe partea cealalta a prapastiei si ne mai povestea ce trânta luase el odata în cutare gaura cu bicicleta provocându-si alte rani mai mult sau mai putin mortale. Am întrebat ce marca era bicicleta lui de rezista atâtor provocari, dar nu a putut sa-mi zica. Oricum nu se mai cunostea nici un scris pe ea, ori vopsea. Cred ca avea piese de la mai multe modele... Aproape de sat ne-am oprit la o livada de pruni. Era înconjurata de un gard electric pentru animale. Dupa ce ne-a povestit cu gura pâna la urechi cum s-a curentat el la gardul respectiv, ne-a invitat la o „gustarica”. Pentru prima data în viata copiii mei au mâncat prune cu toata pofta. Nici n-aveau cum altfel privindu-l pe Iliuta cum savura fructele proaspat culese din copac, nespalate si crocante. Ala era prânzul lui. În sat l-am invitat pe la noi sa îi dam ceva de mâncare, sau macar o ciocolata în semn de multumire ca ne-a fost ghid, dar a zis nonsalant ca nu-i trebuie, dar ne multumeste frumos. S-a întors la grupul de copii. Seara am mers pe la el pe acasa ca sa-i lasam niste saci cu haine cu care veniseram de la oras pentru donat. Mi se pareau perfecte pentru el, pentru ei ca familie, dar a doua zi l-am vazut cu aceeasi pereche de pantaloni, nimic altceva. Acum câteva zile când eram la o benzinarie si asteptam sa-mi platesc combustibilul am asistat la o scena tulburatoare. O fetita de aproximativ 7-8 ani plângea cu lacrimi siroind si urla în acelasi timp la mama ei pentru ca voia sa îi cumpere o jucarie. Mama statea neajutorata în fata ei si încerca sa o convinga prin vorbe blânde ca nu se putea atunci pentru ca... Fetita urla mai tare. Noi, toti ceilalti clienti, asteptam un deznodamânt ceva, orice, numai sa taca. Încetul cu încetul au iesit din magazin. Vânzatoarea a zis apoi ca fetita fusese si cu o zi înainte împreuna cu bunicii si facuse aceeasi scena pentru o jucarie sau o bomboana. Mi-am amintit fara sa vreau de Iliuta si mi-a trecut supararea: pentru unii copii viata e înca frumoasa. Briscan Zara este scriitor si publicist
