Exista o parere, incorecta din punct de vedere psihologic, ca este mai bine sa uiti cât mai repede posibil, sa nu-ti amintesti ceea ce ai trait rau si sa începi sa iei viata de la zero îngropând trecutul, atunci când e vorba de un eveniment tragic sau o situatie traumatica. Din nefericire, spune psihologia transgenerationala, tocmai aceasta abordare contribuie la faptul ca „nedigerate”, sau chiar conduse complet în subconstient, aceste traume instaleaza în sufletul uman frici si emotii negative, pe care exista riscul de a le transmite generatiilor viitoare si chiar într-un forma agravata, distorsionata si exagerata. Orice nu iese la suprafata constiintei, se reîntoarce ca destin. Jennifer fusese adusa la orfelinat la vârsta de 3 ani si, ulterior, adoptata la vârsta de 7 ani de catre o familie de nemti, iar în timpul sederii sale la orfelinat era vizitata rar de mama si bunica ei. Copilul fusese rezultatul unei aventuri a mamei sale cu un nigerian, probabil acesta a fost unul din motivele pentru care a fost abandonat, practic, dupa adoptie, nu a mai avut nici o legatura cu familia biologica. Noua familie i-a oferit lui Jeniffer nu doar dragoste si protectie cât si acces la educatie, astfel ca fata a fost înscrisa la Sorbona, preocupata fiind, în adolescenta ei, de lecturi si studii privind Holocaustul, pasiunea sa fiind istoria acelor vremuri tulburi din al Doilea Razboi Mondial. Sederea ei în Paris se pare ca a luat brusc sfârsit odata cu invitatia unei colege evreice de a petrece o vacanta acasa, la parintii ei. Înconjurata de prieteni evrei, lui Jennifer i-a placut mult Israelul, atât de mult încât si-ar fi dorit sa nu-l paraseasca niciodata. În ziua în care urma sa se întoarca acasa, s-a întâmplat, însa, ceva ciudat. În dimineata în care avea avion a dormit mai mult, astfel încât a ratat plecarea. Si cum lucurile ciudate vin uneori în lant, în zilele în care si-a prelungit sederea, s-a îndragostit de un israelian, astfel ca a luat decizia sa nu se mai întoarca în Hamburg, locul ei natal, înscriindu-se la Universitatea din Tel Aviv, unde a studiat cinci ani lingvistica si a devenit o vorbitoare fluenta în ebraica. Ceea ce avea sa remarce Jeniffer în timpul anilor petrecuti în Tel Aviv a fost o anumita stare de neliniste pe care nu si-o putea explica nicicum, nimic din ceea ce o înconjura nu parea sa-i creeze acest disconfort. La vârsta de 38 de ani, în timp ce se afla într-o biblioteca din orasul sau natal, a fost atrasa de o carte cu un titlu interesant „Trebuie sa-mi iubesc tatal, nu-i asa?” De ce ar pune cineva aceasta întrebare? s-ar fi mirat ea. Dupa ce i-a rasfoit paginile, Jennifer a primit raspunsul. Cartea fusese scrisa de fiica unuia dintre cei mai sadici nazisti, Amon Goeth, comandantul lagarului de concentrare de la Plaszow, personaj central în filmul Lista lui Schindler. Apoi a întors cartea, pe coperta a patra era o fotografie a autoarei si câteva date biografice, autoarea nu era alta decât mama ei biologica, Monika Hertwig, de care îsi amintea vag, din copilaria timpurie. Asta însemna ca Amon Goeth, criminalul odios nazist, era, de fapt, bunicul ei. În acel moment, Jeniffer a înteles ce povara imensa duce în sufletul sau, si-a înteles sentimentele pentru Israel, dorinta ei de a cunoaste mai mult despre evrei si ororile Holocaustului. A înteles chiar si de ce mama a preferat s-o abandoneze când era copil si nu a mentinut legatura cu ea. „Ce i-ar fi spus unei nepoate cu pielea întunecata, care pe lânga asta vorbeste ebraica? As fi fost o rusine, o nenorocita care a adus dezonoare familiei. Sunt sigura ca bunicul m-ar fi împuscat.”, scrie ea în cartea sa, publicata în 2015, un bestseller New York Times. „Bunicul meu m-ar fi împuscat: O femeie de culoare descopera trecutul nazist al familiei ei.” „Nu poti fugi de lucruri, e mai bine sa le faci fata”, a spus ea. „Acele sentimente, sentimente irationale, ma bântuiau. Are foarte mult de-a face si cu identitatea mea, sa aflu cine sunt, sa o integrez în viata mea si sa aflu cum sa le spun copiilor mei despre trecutul odios al familiei mele, pentru ca toate aceste lucruri sa nu se mai repete.” Ne nastem si murim, traim cu fiecare respiratie, în aerul atmosferei inconstientului familiei noastre. Emotiile pe care le simtim, gândurile si limba pe care o vom vorbi mai târziu, toate fac parte din oferta familiei în care am ales sa venim sa experimentam viata. Se spune ca fiecare generatie vine sa vindece ranile generatiilor trecute si, acolo unde exista un gol, generatia care vine va încerca sa construiasca ceva care sa vindece acea rana, sa umple acel gol lasat cândva în urma de strabuni. Cu totii am auzit vorbindu-se despre nenoroc în dragoste – „familia asta, din tata-n fiu, n-a avut noroc în dragoste”, despre cumplitele blesteme care afecteaza sapte generatii la rând, preotii ne vorbesc despre pacatele stramosilor pentru care platim cu fericirea noastra si suntem sfatuiti sa ne rugam si sa-i iertam, traim lucruri si avem emotii pe care nu ni le putem explica, toate acestea le punem pe seama credintelor, le consideram superstitii, dar se pare ca stiinta moderna a ajuns sa le dea dreptate: memoria noastra nu se rezuma doar la faptele, emotiile si trairile noastre, ci face parte dintr-o memorie colectiva, cea a generatiilor anterioare. Fiecare dintre noi este un fiu al istoriei familiei sale. Când ne nastem, suntem un nou capitol în aceasta poveste si în aceasta perspectiva. Nu începem viata chiar de la zero, ci mai degraba suntem precedati de o serie de fapte care definesc o buna parte din ceea ce suntem. Iar cele mai multe stari inconstiente provin din secrete de familie sau din informatii privind familia noastra pe care nu le cunoastem. Exista o parere, incorecta din punct de vedere psihologic, ca este mai bine sa uiti cât mai repede posibil, sa nu-ti amintesti ceea ce ai trait rau si sa începi sa iei viata de la zero îngropând trecutul, atunci când e vorba de un eveniment tragic sau o situatie traumatica. Din nefericire, spune psihologia transgenerationala, tocmai aceasta abordare contribuie la faptul ca „nedigerate”, sau chiar conduse complet în subconstient, aceste traume instaleaza în sufletul uman frici si emotii negative, pe care exista riscul de a le transmite generatiilor viitoare si chiar într-un forma agravata, distorsionata si exagerata. Orice nu iese la suprafata constiintei, se reîntoarce ca destin. Cu alte cuvinte, e posibil sa ne repetam pattern-urile inconstiente pâna când le aducem la lumina constientizarii. Si Jung, si Freud au observat ca orice este prea dificil de procesat nu dispare de la sine, ci mai degraba este stocat în inconstient. Psihanalistul Didier Dumas scria în „Biblia si fantomele sale” chiar de asumarea traumei: pentru ca asimilarea sa se realizeze, este nevoie ca evenimentul traumatic sa fie adus la lumina – deci constientizat – si verbalizat. De cele mai multe ori, „fantoma” este mentinuta vie de acea trauma care a fost perpetuata de-a lungul generatiilor, în mod distorsionat. „Toata viata de familie este organizata în jurul celei mai afectate persoane din ea”, spunea Freud. Familia este, deci, o unitate emotionala. În fiecare familie exista un contract neconstientizat, semnat în inconstientul familial. Asta înseamna ca fiecare membru joaca un anumit rol, care va mentine familia unita si în siguranta, precum si în buna stare de „functionare” – ceea ce presupune ca anumite probleme pot fi ascunse doar pentru ca sistemul sa nu fie perturbat. Un proverb spune: fiecare familie are o fantoma în dulap. Daca ne gândim bine, devine clar: categoria „fantome” poate include cu usurinta nu numai secrete mari, ci si secrete pe care unii le pot considera insignifiante. Acestea sunt tabuuri intra-familiale, diverse omisiuni. Copii adoptati sau abandonati, pierduti, morti pot deveni un secret, o crima în familie facuta de bunicul, incestul, boli ereditare pe care familia a preferat sa le ascunda de ochii lumii, sinucideri si tentative de sinucidere, diagnostice psihiatrice, sunt câteva dintre ele. În epoca sovietica, secretul era adesea originea burghezo-mosiereasca, prezenta persoanelor care fusesera deportate din motive politice. Avorturile, interzise atunci, erau si ele subiecte ascunse. Adulterul este, de obicei, considerat tabu, deci devine secret, prezenta copiilor nelegitimi, disfunctiile sexuale, violenta si cruzimea, cazierul judiciar al unuia dintre membri familiei, toate acestea pot provoca un grad destul de mare de tensiune în familie daca sunt spuse si, ca urmare, prin ascunderea lor dezvolta minciuna, nesinceritate, ipocrizie. Purtatorii de informatii ascunse sufera întotdeauna de nesinceritate si lipsa de libertate în relatiile cu cei mai apropiati, în familia lor sunt lipsiti de un sentiment de siguranta si securitate, de oportunitatea de a fi ei însisi. Amenintarea expunerii planeaza asupra lor, iar viata în tensiune constanta epuizeaza psihicul. Un neadevar, de regula, aduce dupa sine un altul. Drept urmare, o persoana ajunge într-o pânza de minciuni, din care este aproape imposibil sa scape fara pierderi. Si, dupa ce a mintit complet, devine atât de dezorientata, încât începe sa minta fara discernamânt – la un anumit stadiu nu mai este posibil sa-si aminteasca ce s-a spus si cui. Iar aceasta confuzie, daca nu se materializeaza într-o crunta depresie, se transmite mai departe. Si, vom vedea, în câteva exemple, cum anume. Se ridica, în primul rând, o întrebare logica: tot ceea ce este tacut în familie, care nu este rostit, este un secret de familie? Desigur ca nu. Daca bunica nu vorbeste copiilor ei despre primul ei logodnic, care a murit de tifos, iar bunicul stie despre acest fapt al biografiei ei, nu e nici un secret pentru el, fiindca bunica i-a povestit despre relatia cu celalalt barbat, acest fapt nu este un secret de familie. Poate bunica nu mai doreste sa dezgroape mortii si sa faca din asta o poveste pe care s-o însire tuturor, din diverse motive. Dar daca logodnicul ei a murit, dar bunica nu a spus nimanui nici despre logodnic, nici despre acest tragic eveniment, suferind din dragoste toata viata ei în tacere, pentru ca stia natura geloasa a bunicului si cunostea reactiile lui agresive, lucrurile se schimba. Si daca fiicele sale nu se înteleg cu barbatii lor sau îsi pierd partenerii, iar nepoatele au dificultati si temeri în a construi relatii apropiate – poate ca problema vine de la bunica: „Barbatii buni si iubitori mor, dar tu trebuie sa traiesti cu cine a ramas. Ar fi mai bine singur, decât nefericit”, e mesajul transgenerational transmis de bunica. Un copil, de exemplu, nu stie ca mama lui a facut avort în prima tinerete, dupa o relatie cu un baiat din sat care a dat bir cu fugitii auzind de sarcina. Dar pentru o fiica adolescenta, aceasta este o informatie vitala care o va ajuta sa înteleaga de ce mama percepea atât de dramatic tot ceea ce era legat de prietenii ei, de ce îi interzicea sa iasa în oras cu ei sau sa îi viziteze acasa. Fiica poate percepe la nivel subconstient atitudinea precauta a mamei fata de barbati si ca urmare, va întâmpina dificultati în relatiile sale de dragoste. Iar atitudinea ei reticenta fata de barbati poate fi transmisa fiicei sale, în aceeasi maniera în care a facut-o mama sa, ca o stafeta. Sa presupunem ca un copil si-a pierdut unul din parinti care a fost arestat pentru viol si a decedat în închisoare. Evident ca acest copil va suferi o trauma majora, va deveni frustrat, agresiv, de multe ori evitant social. La rȃndul sau va avea copii pe care îi va creste cu valori similare, transmitȃnd trauma mai departe. De îndata ce o persoana îsi judeca si eticheteaza durerea interioara ca fiind ceva rau sau ceva pe care nu doreste sa o împartaseasca, atunci fara intentie si involuntar tine durerea captiva. Permitând durerii sa curga, marturisind, ne eliberam, cu toate ca poate exista un risc considerabil de re-traumatizare. Se poate ca acest lucru sa se întâmple atunci când o persoana trezeste o durere veche si traumatica, pentru a încerca sa o elibereze, dar apoi, în loc sa o accepte si, astfel, sa o lase sa „se curga” din ea însasi, ea încearca sa o justifice prin rationamente si judecati. Asa ca experimenteaza durerea din nou, dar face acest lucru fara a se elibera de ea. În cazul în care o persoana are o experienta traumatica si nu este în stare sa o proceseze emotional, pentru ca este, pur si simplu, coplesitoare, influenta acestor evenimente asupra organismului, prin cantitati imense de hormoni de stres, semnalizeaza genelor ca mediul este unul ostil si nesigur. Acest lucru, care face obiectul unor cercetari recente în domeniu, are un efect asupra calitatii epigenetice a genelor. Structura epigenetica a genelor se modifica si, prin urmare genele în aceasta stare pot fi trecute la generatiile viitoare. Deci, dupa cum vedem, cercetarea ne arata ca exista doua modalitati de a transmite trauma, prin perpetuarea comportamentului si prin epigenetica. Dar asupra acestui subiect vom reveni. „Când ma uit în oglinda vad doua fete, a mea si a lui. Si o a treia, a mamei mele. Noi trei avem aceeasi barbie hotarâta, aceleasi linii între nas si gura. Înaltimea, liniile – acele lucruri sunt doar exterioare. Dar în interior? Cât din Amon Goeth am în mine? Cât de mult din Amon Goeth avem fiecare dintre noi în noi? A crede ca am mai mult decât altii ar însemna sa gândesc ca un nazist – sa cred în puterea sângelui.”, scrie Jeniffer Teege în cartea sa. Doar ca Jeniffer s-a eliberat de puterea sângelui. A cautat fantoma, mergând pe urmele ei, acolo unde a trait, a ucis, a distrus destine, a iubit, confruntându-se cu ea, încercând sa înteleaga cine a fost, dincolo de razboi, cu adevarat Amon Goeth, bunicul ei. Daca l-a iertat, nu stim. Poate ca este singura care a facut-o, istoria nu va uita, însa, niciodata dramele victimelor de la Plaszow. Cristina Danilov este psiholog
