„Eu sunt tu, spuse oaspetele. Un tu venit dintr-o alta existenta. Am venit sa-ti spun sa te ridici, caci timpul tau se apropie. Ridica-ti umbra din tarâna si umbla.” Iarba era peste tot: acoperea peretii si tavanul, crestea din parchet. Napadise fereastra si usile. Si erau multe, multe usi în casa aceea. Unele nu dadeau nicaieri, altele se deschideau în perete. Altele dadeau direct în afara. Casa fiind compusa doar dintr-o încapere imensa, despartita în interior de niste paravane de carton presat, pe care o mâna de copil desenase cu creta soarele si luna, desenase câteva case cu pereti si burlane strâmbe, strajuite de niste copaci sintetici, la umbra carora se odihneau doi oameni facuti din bete de chibrit. Multe usi erau date în laturi si afara se vedea pamântul crapat, ca dupa o seceta lunga, în timp ce în interior un albastrui plutea peste lucruri, împrospatând atmosfera din jur. Pe masa erau câteva sticle de vin, carti împrastiate si o tabla de sah ruginita, pe care zaceau rasturnati câtiva pioni si un rege cu coroana sparta. De asemenea, se putea vedea lânga pat o sticla de votca, o pereche de cizme mânjite de noroi si un chipiu de recrut în care cineva scuturase scrum si aruncase niste chistoace de Marasesti. Nu mica mi-a fost mirarea când deschizând ochii dupa un somn îndelung, am vazut o cireada de vaci si o turma de elefanti pascând înauntru. Iarba înalta, de un verde luxuriant, acoperise dulapul si patul, napadise si o parte din masa, iar turmele aproape ca înotau în ele. Unele vaci stateau culcate pe podea, chiar lânga pat, si rumegau miscându-si lent falcile, iar altele se catarasera pe pereti, pascând iarba de acolo, altele mugeau dupa paravan, în timp ce elefantii, printr-o ciudata lege a gravitatiei, se învârteau pe tavan, lasând sa le atârne trompele lungi ca niste liane spre podea, aruncând din când în când o privire melancolica, nu lipsita însa de repros, spre patul în care zaceam cu fata umflata de mahmureala si somn. Din departare se auzea un clopot. Batea grav si monoton, chemând lumea la slujba de vecernie. Prin fereastra nu razbateau decât doua trei raze de lumina rosiatica. Privindu-le, mi-am dat seama ca se facuse de mult timp seara. - Nu te mira, Nichita, spuse cu o voce joasa cel ce statea lânga mine si cu mâinile sub cap scruta tavanul. Fire de iarba cadeau regulat din tavan peste fata palida ca pergamentul, dar el nu acorda prea mare atentie. Molfaind între buzele sale crapate de sete un capat de trabuc pe jumatate stins, uitându-se într-un punct fix din tavan. - Nu te mira de toate astea, repeta el, de data asta cu o voce ceva ascutita, care-i trada iritarea. Nu te mira, continua el, de lucrurile pe care le vezi aici, nu te mira nici de iarba care a napadit tavanul si peretii, nici de cirezile de vaci sau de turmele de elefanti care au navalit aici, ci, mai degraba, mira-te ca zaci aici de atâta timp si nu faci nimic... Întorcându-mi încet fata spre oaspetele meu nevazut, i-am cerut un foc. Umbra unei mâini se întinse peste mine, aprinzându-mi capatul unei trabuc stins pe care-l molfaiam în coltul gurii. Un miros neplacut de mucegai si frunze vestede veni dinspre locul unde statea culcat strainul. - Noroc de aceste vaci si de acesti elefanti, adauga el, pe un ton în care se citea mai degraba tristetea, decât reprosul, altfel iarba te-ar fi napadit cu totul. Si dupa câteva clipe de tacere adauga: - Vezi, din pricina apatiei si a mahmurelii de care esti cuprins, golul tau launtric s-a revarsat în afara, pustiind totul în jur. Mai întâi seceta a facut ca vegetatia sa se usuce, iar câmpia sa devina un tinut sterp. În curând, din aceeasi pricina, câmpia se va transforma în desert. Într-un desert la fel de vast precum cel din Pateric, însa nu de nisip, ci de cenusa. Însa pe întinderea lui nu vei auzi rostindu-se nici o rugaciune, îl va anima doar desertaciunea si vântul aducerilor aminte a lumii de apoi. Si asta nu a fost tot, caci golul din casa ta launtrica a fost invadat de vegetatie si de animalele de aici, dar si de cele venite de undeva din jungla... Si asta ca urmare a starii de care esti cuprins... - Daca eu stau si vegetez aici, lasându-mi prada trupul frunzelor si ierbii, iar sufletul desertului ce creste dincolo de mine, dar tu? tu, ce faci aici? am îngânat slobozind mici rotocoale de fum peste trompele elefantilor ce adulmecau cearsaful. De când ai venit? - De mult, raspunse omul - Si ce astepti? - Astept sa te scoli din somnul tau cotropitor, Nichita, ca sa iesim în strada, am vegetat destul, spuse oaspetele, în timp ce trupurile noastre fura cotropite de o agitatie ciudata. - Dar tu cine esti, iarta-ma ca te întreb? l-am întrebat. - Cum, cine? Nu ma recunosti? - Dupa glas nu, nici dupa chip, caci chipul tau nu mi s-a aratat în fata ochilor. - Nici n-o sa ti se arate, raspunse musafirul. Chipul meu e ascuns mereu în umbra. - Si atunci, daca e ascuns, cum te-as putea recunoaste odata ce nu te pot vedea la fata? - Eu sunt tu, spuse oaspetele. Un tu venit dintr-o alta existenta. Am venit sa-ti spun sa te ridici, caci timpul tau se apropie. Ridica-ti umbra din tarâna si umbla. *** Dupa ce i-am urat la multi ani si multa sanatate profesorului universitar si prietenului meu Mircea Onofriescu, coordonatorul Centrului de Fertilitate, ultraspecializat în fertilizare în vitro (de aici si titlul romanului meu Omul meu din eprubeta!), am avut un dialog cum numai cu Mircea Onofriescu îl pot purta, caci Mircea poseda un foarte acut simt al umorului: - Sa traiesti multi, multi ani, Mircea si sa ai parte de multa, multa sanatate! - Dea Domnul, a raspuns Mircea, sa traiesi si tu multi, multi ani si sa ajungi la o vârsta atât de înaintata încât sa nu ne mai recunosti atunci când ma vei întâlni pe strada... - Cum asa, Mircea? l-am întrebat nedumerit. - Foarte simplu, mi-a raspuns Mircea Onofriescu. Ne vom opri unul în fata altuia si cu glas tremurator ne vom întreba: „Tu esti Mircea?” îti voi spune eu. Iar tu, speriindu-ti barbuta în baston, vei raspunde: „Da, Nichita, eu sunt Mircea?” „Medic ginecolog, specializat în vitro?” te voi întreba. „La vârsta asta da”, îmi vei raspunde. „Dar pâna la vârsta asta ce-ai fost?” te voi întreba din nou. „S-ar putea sa fi fost poet, chiar unul metafizic, dar tu?” îmi vei raspunde. „Medic ginecolog, specializat în fertilizare, din câte îmi dau seama. Nu-mi aduc însa foarte bine aminte, caci amintirile mele, la câte nasteri am asistat, s-au acoperit de ceata...” „Si acum ce esti?” ma vei întreba. „Cred ca poet, îti voi raspunde. Poet în vitro, draga...” „Atunci sa traiesti înca multi ani!”„Sa traiesti multi ani si tu!” Ne vom privi, desigur, destul de încurcati. Caci la un moment dat, sotiile noastre aflate undeva în preajma, se vor opri din conversatie, vorbind amândoua deodata, cu aproape acelasi glas: „Ia, uite, Cristina, Mircea crede ca-i Nichita, iar Nichita crede ca e Mircea. Ce sa facem cu ei, Gabi?” „Sa le uram sa fie sanatosi!” *** Înca de mic copil am avut bataturi în palme, desi parintii mei nu ma puneau sa fac munci grele. Nu am sapat si nici nu am prasit. Cel mult aduceam câte o galeata de apa de la fântâna din curte. Aceleasi bataturi, în mod inexplicabil, le am si acum, desi nu trag nici la sapa, nici la târnacop, nici la rindea, ci ma ocup aproape mai mult cu scrisul. Bataturile sunt mari, acoperite cu straturi suprapuse de crusta având ceva din rigiditatea pintenilor unor pasari sau cu solzii unei reptile. Astfel de bataturi am vazut la sculptori, dar si la pescarii din Delta. Bataturile le-am mostenit de la tata care sapase, probabil, sute de hectare si zeci de mii de metri cubi de pamânt transportându-l cu caruta dintr-un loc în altul, ca sa faca diguri. Iar tata, la rândul sau, a mostenit o parte din bataturi de la tatal sau, iar alta parte le-a dobândit muncind din greu. La fel s-a întâmplat si cu bunicul meu. Si cu bunicul bunicului meu. Bataturile mi s-au transmis prin ADN. Câteodata stau si-mi privesc tacut ore în sir mâinile asteptând ca din bataturile mele sa rasara file de lumina. *** Pe 10 martie, se împlinesc 19 ani de la moartea lui Mihai Ursachi, altadata un simbol poetic al Iasilor. Azi, un poet aproape uitat. Tânara generatie de scriitori care detine o mare influenta în Iasi s-a deplasat cu mic cu mare, spre Emil Brumaru. Pe care-l aduleaza. Ridicându-l la rang de zeu. Eu nu zic ca Brumaru nu merita sa fie adulat. Merita cu prisosinta. L-am cunoscut îndeaproape si stiu ce spun. Cum l-am cunoscut, de altfel, si pe Mihai Ursachi. Spun doar atât: fara prezenta lui Mihai Urechi în peisajul iesean, poezia noastra ar fi fost mult mai saraca. El, alaturi de Virgil Mazilescu sunt cei care au potentat, nu numai prin poezia lor, ci prin modul lor de a fi, deopotriva incomod, dar si anacronic, unul la Iasi, celalalt la Bucuresti, poezia generatiei noastre, a generatiei optzeciste. A fost poet pâna dincolo de puterea cuvântului. A crezut în suprematia artei. A poeziei. Sa-i aducem azi, un suprem omagiu, postând una din cele mai frumoase poezii ale sale, Proiecte primavaratice:// Visul nostru era/ (o, din naivitate/ nici nu banuiam ca o multime de lume/ se gândise mai înainte la asta)/ visul nostru era sa deschidem/ un pension pentru fluturi./ Nascoceam felurite metode/ educative, tu te pierdeai în detalii. cu privirea la avantajele orei de dans în formarea/ gratioasei deprinderi de a plana prin livada./ Eu voi preda limbi straine si instrumente/ precum clavecinul, viola da gamba si cornul./ În privinta chestiunilor practice sa nu avem grija:/ tu te pricepi/ la dulceturi si din rochii mai vechi, prafuite,/ stii sa faci bluze usoare si colorate ca florile-n mai./ Acesta era visul nostru, sa deschidem/ un pension pentru fluturi;/ si din naivitate nici nu stiam/ ca o multime de lume se gândise/ mai înainte la asta.” Nichita Danilov este scriitor si publicist
