Nu e nimic nou sub soare, nici nu e un capat de lume, dreptatea si adevarul nu au fost niciodata câstigatorii vreunui concurs, al unei confruntari sau razboi. Dreptatea si adevarul nu au condus niciodata popoarele, au fost cel mult niste arme de manipulare si control, nimic mai mult. A devenit o practica la moda acum, folosita în aproape toate domeniile de activitate, de la emisiuni tv, la decizi politice, legislatie etc. Elita, expertii nu mai sunt importanti, cei care stiu despre ce este vorba au fost dati la o parte, nu mai au drept de decizie, cel mult pot fi consultati în cazul unei sincope în informare, dar nu mai mult. Acum factorul decident suprem este publicul, poporul. Masele decid cine câstiga Românii au talent, Vocea României, Survivor, alegerile electorale de tot felul, cine e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai destept, cel mai potrivit pentru orice. Faptele concrete, realizarile, adevarul în fond si la urma-urmei, nu mai conteaza. Pui mâna pe telefon, trimiti mesaj la un numar cu preferatul tau si, daca la fel face si majoritatea, al tau va câstiga. Nu conteaza ca altul a fost mai bun, da-l încolo... Dar nu e nimic nou sub soare, nici nu e un capat de lume, dreptatea si adevarul nu au fost niciodata câstigatorii vreunui concurs, al unei confruntari sau razboi. Dreptatea si adevarul nu au condus niciodata popoarele, au fost cel mult niste arme de manipulare si control, nimic mai mult. Culmea e ca nu exista practic nicio solutie ideala. Daca e un juriu de specialisti care sa fie în stare sa judece cât mai aproape de adevar pe fiecare „concurent” în parte, si care teoretic ar fi cea mai buna decizie de luat, planeaza în aer mereu suspiciunea ca unul sau mai multi dintre acei oameni, vor fi mituiti, convinsi prin diferite metode sa fie nedrepti, sa denatureze adevarul, sa îsi schimbe în mod fals opiniile, si atunci nedreptatea e savârsita. Nu cred ca poate exista vreodata un juriu format din indivizi în carne si oase perfect impartiali, corecti, care sa judece pâna la capat cu luciditate. Cel putin unul dintre aceia va fi influentat, iar expertiza lui rece si impartiala se va pierde în emotivitate. Daca însa se pune totul în mâna poporului, a publicului, sansele ca acesta, în masa lui amorfa si nespecializata, sa judece corect, în cunostinta de cauza sunt si mai mici decât în cazul juriului specializat. Ca sa nu mai vorbesc ca si în aceasta situatie intra în calcul manipularea facuta prin diverse mijloace pentru a denatura adevarul si a convinge oamenii de anumite opinii. Dar, cel putin în acest caz, nimeni nu are curajul sa traga la raspundere o multime atât de mare de indivizi fara a fi linsat. Prin urmare, în acest fel adevarul este impus cu forta, devenind unul incontestabil. Poate ca în vremurile tribale, când oamenii convietuiau în grupuri foarte mici, adevarata valoare a trebuit sa fie principalul criteriu de evaluare, pentru ca atunci viata anumitor indivizi sau a grupului întreg depindea de acea decizie. Nu puteai sa recunosti drept sef de trib pe unul care habar nu avea sa traga cu arcul, doar pentru ca ti-a curatat paduchii de pe cap într-o dupa-amiaza si ti-a adus în fiecare seara banane proaspete ca sa se puna bine cu tine. Nu puteai, de asemenea, sa alegi drept paznic al pesterii pe unul care adoarme foarte repede si profund imediat ce pica întunericul, ca sigur te-ar fi mâncat ursul. Nu conteaza ca acela e un vânator excelent si un curajos fara pereche. Nu aveai sa lasi copiii cât timp erati plecati la vânatoare cu o femeie surda sau care nu a avut niciodata copii si nu stia ce sa faca cu ei, chiar daca putea sa tabaceasca pielea foarte bine si sa fiarba radacini. În epoca noastra aproape toate regulile de convietuire si supravietuire primitive au disparut, s-au transformat în altele. Acum poti face oricare dintre lucrurile total nerecomandate atunci pentru ca avem la dispozitie o multime de alte dispozitive sau servicii care pot suplini lipsurile unei calificari. Si totusi aceste transformari radicale nu aveau cum sa nu aiba un efect negativ asupra societatii în ansamblul ei. Nu poti suplini chiar toate defectele cuiva cu alte chestii artificiale. Un lider înnascut, de pilda, nu poate fi înlocuit niciodata, cu toate computerele performante din lume, cu unul care a facut doar scoala de leadership. Un profesor cu har nu va putea fi nici el schimbat cu unul plin doar de diplome si cursuri. Si totusi aceste înlocuiri se întâmpla din cauza ca publicul decident vede altfel lucrurile. Acel public crede astazi, de exemplu, ca un profesor care are multe studii poate preda în locul altuia dedicat si cu experienta pentru ca „merita sa i se dea o sansa”. Cu alte cuvinte, lucrurile se întâmpla altfel decât era cândva din mila, din compasiune, din întelegere si empatie. Extrem de multe lucruri se întâmpla azi din mila. Omul nou este prin excelenta un om milos si-ar da si camasa de pe el ca sa faca lucrurile mai bune, mai drepte, mai corecte, crede el. Daca pui în balanta doi luptatori, unul cu o fata dura, de vultur neînfricat si unul cu o fata de catel batut de soarta, pun pariu pe orice ca acela care va avea votul publicului va fi cel cu moaca de umil. Daca te afli la un examen greu din viata ta si aduci în discutie copiii tai, cât de mult le e dor de tine, cât de saraci sunt, sau de mama ta bolnava, de tatal tau care a trudit pentru tine si fratii tai ca sa aveti un colt de pâine de mâncat, vei câstiga automat o tona de puncte pe gratis. Cel care plânge, cel care cere îndurare, cel care îsi recunoaste în genunchi vina, slabiciunile, rautatea chiar va fi promovat fara doar si poate. Pentru ca toti suntem oameni, toti gresim, toti stim cum e, trebuie sa fim întelegatori, milosi, crestini fata de semenii nostri. Un singur exemplu îmi trece acum prin cap, si e unul bun pentru ca toata lumea îl cunoaste: Traian Basescu este considerat unul dintre cei mai influenti politicieni români, chiar si acum, dupa ce i s-a recunoscut oficial calitatea de colaborator al Securitatii. Dar el a ajuns astfel pentru ca nu si-a aratat doar latura puternica, ci si pe cea sensibila. Basescu a plâns de când e politician cunoscut cum n-a mai plâns nimeni în istorie. Mai mult decât o bocitoare, dar asta fara sa-si stirbeasca respectul celorlalti, ba din contra, a câstigat mai mult. A plâns la întâmplarea cu „Stolo” (2004), apoi la muzeul Holocaustului din Washington si la deschiderea anu­lui universitar la Acade­mia Navala (2005), a varsat lacrimi în 2007, la intrarea României în UE, la moartea unui militar mort în Afganistan (2008), la inaugurarea Casei Olimpice de la Beijing a României tot în 2008, în direct la Radio România Actualitati (2008), când a depus o coroana de flori la mormântul eroilor români (2009), la ceremonialul de încheiere a misiunii militarilor români (2009), la Scoala de vara a UNPR, când a spus, lacrimând, ca un model de viata poate fi generat si de stilul celor de vârsta a treia, categorie în care s-a inclus (2011), a lacrimat din nou, când a dat declaratii despre cazul fratelui sau si al interlopului Bercea Mondial (2014), sau ascultând cântecul lui Fuego despre Basarabia (2020)... „Slabiciunea te va face puternic”, spunea un personaj dintr-un desen animat. Ce poate fi mai concludent? Pacat ca, din pacate, calitatea ta reala, adevarul si talentul te fac de fapt mai slab... Briscan Zara este scriitor si publicist
