„Factorul istoric nu conteaza aici. Nici macar cel geografic – Bucurestiul si Iasul sunt, iata, îngemanate. Pe mine ma intereseaza spiritul vechii culturi, iar nu cronologia sau teritorialitatea sa. De aceea, Universitatea mea se cheama «Prin ei însisi». Prin ei doar, prin oamenii mari ai trecutului, mai putem trage nadejde sa ne revenim în Educatie. Sunt convins ca studentii vor da navala în institutia noastra! Sa vezi ce Nicolae Iorga am la Istorie, ce Ioan Cantacuzino la Medicina, ce Alexandru Myller la Matematica, ce Petru Poni la Chimie, ce Emil Racovita la Biologie, ce Iacob Negruzzi la Drept, ce...” Am aflat, în perioada restrictiilor sanitare de acum doi ani, ca proaspatul pensionar universitar, profesorul Poren Orbinni, de la Teoria Culturii, a înfiintat o institutie particulara de învatamânt superior, pe care a numit-o „Prin ei însisi”. Aceasta titulatura ce parafrazeaza vechiul îndemn liberal m-a mirat peste masura. Nu am rezistat deci ispitei de a-l suna pe Orbinni (cu care am avut mereu o relatie cordiala) si a-l întreba care era povestea din spatele denumirii. Mi-a zis ca trebuie sa vin la sediul noii Universitati, chiar daca e pandemie, pentru a întelege. Fiind deja vaccinat, mi-am luat inima-n dinti si m-am dus. Poren m-a întâmpinat cu afectiune. „Codrinule, îmi pare asa de bine ca ne vizitezi! Întregul corp al Facultatii noastre de Litere a fost convocat ca sa-ti dea onorul.” Am intrat într-o sala mare unde niste barbati – desprinsi parca din fotografii si stampe de epoca – s-au ridicat în picioare si m-au salutat elegant. „Dumnealor sunt profesorii mei filologi. Iata-l pe domnul Garabet Ibraileanu!” Un batrânel pirpiriu s-a apropiat de mine si mi-a întins mâna cu teama. Orbinni a râs, precizând: „Sa nu te simti jignit de maniera anxioasa în care domnul Ibraileanu relationeaza cu tine! Este, cum stii, germofob. Curata neîncetat, cu spirt, suprafetele din toate încaperile. Fiind si pandemie, a deraiat complet. A devenit maniac. Întrucât el e decanul Facultatii, îl tolerez, dar i-am cerut ferm sa stea mai putin la redactia Vietii Românesti si sa vina mai mult pe la scoala... Sper ca ne-am înteles, domnule decan, da?” Ibraileanu a încuviintat din cap si s-a îndepartat, adus de spate. Fata lui smeada, încadrata de parul vâlvoi si barba alba, transmitea un aer de resemnare. „Ti-l prezint acum pe domnul George Calinescu!” Un barbat destul de scund, cu parul grizonat, dat pe spate, frunte mare si privire semeata a venit lânga noi. „Uite ce burta tuguiata are tipul!” a strigat Poren. „Îi repet zilnic – nu mai mânca atâta carne, mai Gheorghita, ca ai sa faci ciroza si o sa mori la 65 de ani! Nu ma asculta deloc. Se îndoapa cu gaini întregi fripte si, dupa aceea, falseaza la vioara si priveste, la nesfârsit, spectacole de balet. Trebuie sa recunosc însa ca, atunci când tine câte o prelegere, cu glasul lui pitigaiat, cântat pe diferite note înalte, spectacolul este total. Prin urmare, si lui îi trec cu vederea micile defecte, dar nu încetez în a-l cicali sa o lase mai moale cu Jurnalul literar...” Am înaintat în vasta incinta. „Uite-l aici pe domnul Eugen Lovinescu! Maestre”, i s-a adresat mustrator profesorul Orbinni tipului dolofan, cu o suvita de par alb, cazuta boem peste frunte, care s-a îndreptat, cu pasi grei, înspre noi, „si tie îti zic mereu – mai usurel cu Cenaclul! Scoala trebuie sa fie pe primul loc! Iar pe tine, Codrine”, s-a întors Poren încruntat catre mine, „te rog sa n-o faci pe istoricul literar si sa-mi amintesti ca, vai, Lovinescu a fost profesor de liceu si nu universitar! Am decis eu sa-l promovez. L-am facut profesor universitar plin. La fel cum l-am facut si pe domnul Mihai Eminescu pe care-l observi acolo, în capatul salii, meditativ.” Am privit în directia indicata si am tresarit violent. Un tânar cu frunte înalta si privire astrala, complet absent, parea sa declame în soapta ceva, probabil niste versuri. „Nici el nu a fost universitar, pentru ca, în pofida îndemnului lui Maiorescu, a refuzat sa-si dea doctoratul. Eu am trecut peste asta si l-am pus titular al cursului de Poezie pura. De altfel, în actuala împrejurare, este coleg chiar cu Titu Maiorescu pe care îl poti vedea în capul mesei, impozant, distant si sobru. Se crede rectorul Universitatii, dar i-am comunicat, sec, sa uite aiurelile istorice. Daca o luam asa, si barbuta ala cu monoclu de Kogalniceanu, pe care-l zaresti contemplând lânga fereastra, se poate pretinde fondatorul acestui asezamânt. Nicidecum! Eu, Poren Orbinni, sunt Rectorul si Fondatorul. Factorul istoric nu conteaza aici. Nici macar cel geografic – Bucurestiul si Iasul sunt, iata, îngemanate. Pe mine ma intereseaza spiritul vechii culturi, iar nu cronologia sau teritorialitatea sa. De aceea, Universitatea mea se cheama «Prin ei însisi». Prin ei doar, prin oamenii mari ai trecutului, mai putem trage nadejde sa ne revenim în Educatie. Sunt convins ca studentii vor da navala în institutia noastra! Sa vezi ce Nicolae Iorga am la Istorie, ce Ioan Cantacuzino la Medicina, ce Alexandru Myller la Matematica, ce Petru Poni la Chimie, ce Emil Racovita la Biologie, ce Iacob Negruzzi la Drept, ce...” „Domnule profesor”, l-am întrerupt, „totusi, corpul dumneavoastra profesoral e format din personaje. Din niste insi care impersoneaza alti insi. Întrebarea ar fi daca au si pregatirea celor ale caror roluri le joaca?” „Ei, as!” a strigat Orbinni. „Sunt prietenii mei, actorii! Tot Teatrul National se afla alaturi de noi astazi. Mai ales ca, de când cu pandemia, ei nici nu mai apar pe altundeva.” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
