Iesit din boala, vecinul meu si-a reluat rutina îngrijirii mâtelor. Ce sa vezi? Rationalistii (iluministii) câstigasera razboiul. Felinele nu-l mai recunosteau. Îl tratau cu dispret, chiar daca, silite de împrejurari, haleau mâncarea pusa în farfuriute. Armonia mitica se disipase. Am realizat astfel ca toate cartile mele despre epoca ratiunii sunt supralicitarea unui fals ideologic grosolan. În toiul pandemiei, într-o seara, la ora târzie, m-a sunat colegul meu de la Filozofie, Droberto Nordi. Vorbea cu glas aproape soptit. A zis ca trebuie neaparat sa-mi explice ceva important, întrucât, date fiind conditiile, nu stia daca si când o va mai putea face. Conotatiile misterioase ale soaptelor lui Droberto m-au speriat. „Dragul meu”, s-a pus el imediat pe povestit, „stii prea bine ca m-am ocupat minutios, în lucrarile mele, de filozofia iluminista europeana. Am ajuns chiar si la americani cu cercetarea, scriind masiv despre Thomas Paine. M-a obsedat, pur si simplu, epoca ratiunii. Recent însa, am trait o revelatie, cum sa spun, fatala pentru convingerile mele stiintifice, acumulate într-o viata de studiu... Sa o iau cu începutul! Pe scara blocului meu locuieste un pensionar mare iubitor de pisici. Le îngrijeste cu un devotament exemplar. De peste douazeci de ani, omul iese din bloc la ore fixe si hraneste, alinta si verifica starea de sanatate a tuturor mâtelor din cartierul nostru. Se strâng lânga el zeci de feline mieunatoare si recunoscatoare, pe care le serveste, în farfuriute speciale, cu mâncare atent gatita. Când este cazul, le duce la veterinar si le strecoara apoi, în hrana, tot felul de medicamente scumpe. Generatii întregi pisicesti l-au cunoscut si i-au facut temenele prietenoase. Cu precadere, un motan batrân (cu cel putin doua decenii de viata în spate), urias, care se întâlneste cu acest binefacator al speciei sale înca de la debutul istoriei lor. Îl cheama Ferdinand, dar eu l-am poreclit Patriarhul. Si vecinului i-am pus un supranume – Zeul. Am considerat ca ar fi apelativul cel mai potrivit, având în vedere imaginea lui în ochii si mintile pisicilor. El e zeul, cel care savârseste miracole si gesturi transcendente, de neimaginat pentru lumea felina. Este figura sacra, singulara, omniprezenta, pe care toate mâtele o cunosc si venereaza chiar de la nasterea lor. Universul, pentru ele, graviteaza, stabil, în jurul Zeului atotputernic si atoatestiutor...” „Eeei, Codrine”, a oftat Droberto, „dar o situatie teribila a aparut în urma cu câteva saptamâni. Vecinul meu, Zeul, s-a îmbolnavit de COVID. A fost o forma usoara, însa tot a trebuit sa fie spitalizat pentru o vreme. Pisicile au intrat în degringolada. În primele zile ale absentei Zeului, s-au adunat, cu Patriarhul în frunte, panicate si derutate, la vechile locuri de socializare. Mieunau si se holbau de jur împrejur, de parca s-ar fi trezit brusc pe Marte. Am încercat noi, ceilalti vecini, sa-l suplinim pe Brahma al lor. Am cumparat mâncare fina si scumpa si le-am îmbiat cu afectiune. Nimic. Ne priveau cu suspiciune ostila. Mai gustau unele, tematoare, nu zic, dar, în general, stateau la distanta, sugerând o îndoiala suprema. Atunci m-a lovit epifania, fratele meu! Mi-am dat seama ca mâtele ajunsesera în epoca ratiunii. Creierele lor minuscule îsi învârteau frenetic rotitele, construind scenarii. Scenariul cel mai plauzibil iradia, cu siguranta, din versetul celebru al Psalmului 52: ’Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!’ S-a instaurat deci, morbid, necredinta. Mi-i imaginam pe motanii tineri din grup, cu înclinatii filozofice, perorând, cu mieunaturi ironice, peiorative, pe tema iluziei religioase si a primitivismului habotnic. Am certitudinea ca vreun Nietzsche felin mârâise deja, în ovatiile gloatei, ca ’Dumnezeu ar fi murit’. Poate Feridinand, Patriarhul, cel care stia istoria de la originile ei, s-a opus, initial, blasfemiei. Poate le-a facut teoria ’zeului ascuns’ (deus absconditus), mergând pe principiul invizibilitatii Divinitatii, sau pe cea a ’zeului indiferent’ (deus otiosus), evidentiind necesitatea retragerii periodice a Creatorului din spatiul creatiei sale decazute, dar nu i-a mers. Vocile mieunate ale detractorilor rationalisti au fost mai puternice. Patriarhul s-a retras, disparând din peisaj (aidoma lui Moise pe muntele Sinai, în timp ce neamul ales îsi construia, idolatru, Vitelul de Aur). Vârsta primordiala se terminase.” „Of”, a continuat Droberto Nordi, „lucrul a devenit clar abia când Zeul s-a întors cu adevarat. Iesit din boala, vecinul meu si-a reluat rutina îngrijirii mâtelor. Ce sa vezi? Rationalistii (iluministii) câstigasera razboiul. Felinele nu-l mai recunosteau. Îl tratau cu dispret, chiar daca, silite de împrejurari, haleau mâncarea pusa în farfuriute. Armonia mitica se disipase. Am realizat astfel ca toate cartile mele despre epoca ratiunii sunt supralicitarea unui fals ideologic grosolan. Daca celor care le-au citit nu mai am ce sa le fac, pentru pisici, am gândit, nu era totul pierdut. Într-o dimineata, am sarit asadar (spre groaza Zeului), violent, în mijlocul lor, pe când se îndopau necredincioase, si le-am cerut – urlând: ’Ingratelor!’ – sa ma asculte. Ah, m-au facut franjuri, prietene… Scuza-ma, trebuie sa închid! Am trezit un coleg de salon, foarte furios de felul lui, si nu e deocamdata ora sedativului de noapte… Pa!” Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
