De ce place maneaua, aceasta dârlâiala (de multe ori) frenetica nascuta din tânguiala ipocrita, din paseism excesiv, din autovictimizare de parada, din fatalism oriental de bazar, din resemnare pasiva, întotdeauna la umbra, din oftatul prelung si întortocheat, regizat cu naivitate, într-un registru lacrimogen al unei melancolii fara cauza si obiect, dar cultivata intentionat pâna la nostalgism, întelegând prin acesta o supradoza de nostalgie? Statea istovit si disperat sub singurul maslin din acea vale. Umbra acestuia, ceva mai mare decât palma, era unica sa consolare în arsita care-i crapase buzele, îi înnegrise si-i însângerase pielea, îi pârjolise mintea, îi golise sufletul. Izvorul ce îi ostoia setea si îl ajuta sa-si oblojeasca ranile secase de multa vreme. Agoniza. Încercase sa treaca stânca peste vârful ce separa cele doua vai ale zadarniciei, însa îi lipsise un milimetru, la fel ca în precedentele tentative. Se straduise de un numar infinit de ori, încât încheiase, cu cea din urma încercare, prima dintre eternitati. Cauta îngrozit ultimul strop de vlaga în propriul trup, cu ajutorul caruia s-o ia de la capat. Ar fi fost încercarea cu numarul infinit plus unu, intrând, astfel, în cea de-a doua eternitate a vietii. Însa se prabusise sub maslinul chircit si într-un ocean nesfârsit de neputinta si deznadejde. Pentru prima data, i-a trecut prin cap ca o viata scurta, cu bucurii si necazuri pamântesti, ar fi preferabila unei nemuriri traite sub semnul calvarului. Sisif, cel mai viclean dintre muritori, cel ce nesocotise poruncile zeilor si spera cu o aroganta suprema la viata vesnica, fusese pedepsit sa traiasca un cosmar fara sfârsit. Ori de câte ori ajungea cu stânca sau „piatra afurisita” în vârful dealului sau al boltii Ceresti, o eumenida, geniu al razbunarii ce pedepsea faradelegile muritorilor, i-o smulgea din mâini si o lasa sa se pravaleasca, facându-i complet zadarnic efortul colosal depus de fiecare data. Fusese osândit la munca fara rost, fara speranta, fara minima rasplata, la straduinta inutila, vana, sterila. Faptul ca a dat de gol secretele zeilor i-a facut existenta absurda. De sub maslinul a carui umbra îi acoperea doar fata brazdata de sudoare si rani, gândea ca „totul este desertaciune si vânare de vânt”, ca viata, cel putin, cea vesnica, este lipsita de sens, anticipând concluziile Ecclesiastului, fiul pesimist al lui David, cel de-al doilea rege al Ierusalimului. Descoperise, cu mult înaintea lui Cioran, cel ce traise, în tinerete, Pe culmile disperarii, o drama la limita suportabilului uman, ca existenta constituie o anomalie prin excelenta. În timp ce o lacrima îi brazda obrazul aspru ca rugul de catina, pentru prima data de când se nascuse, gasi solutia problemelor sale fizice si, mai ales, metafizice: sinuciderea. Daca ar fi sa-l credem pe Camus, lumea îi datoreaza lui Sisif formularea problemei fundamentale a filosofiei, singura cu adevarat interesanta, mai precis, renuntarea benevola la viata transformata într-un abis existential. De la primele cugetari serioase ale lui Sisif pâna la una dintre cele mai influente conceptii filosofice din istorie, mai precis, existentialismul, n-a fost decât un pas, facut, evident, cu aportul ideatic al unor gânditori precum Husserl sau Heidegger, Dostoievski sau Miguel de Unamuno, Kafka sau Sartre. Chiar daca nu s-a ridicat la nivelul lui Kierkegaard, România si-a adus o contributie deloc neglijabila prin Eliade si, mai ales, Cioran. În plus, în asa-zisa Gradina a Maicii Domnului, si-a gasit seva o specie aparte de existentialism, inaccesibila unor maestri precum Tolstoi, adica, existentialismul popular sau lautaresc, nascut din mirarea filosofica si propensiunea catre transcendent ale unor cugetatori ultrasensibili precum Nicolae Guta sau Adrian (fostul Copil) Minune, în fumul gros si aburii întepatori ai tavernelor din periferia urbana. Existentialismul de crâsma, cel mai recent si mai îndragit curent filosofic de pe plaiurile natale, a aparut dintr-o foame de sincronizare, de aceasta data, în raport cu Orientul, lucru ce l-ar fi adus la disperare, din nou, pe Titu Maiorescu, chiar daca din ratiuni geografice complet opuse. Nu exista îndoiala: domnul Guta, pe numele adevarat, Nicolae Linguraru, este un apostol sincer al sincronismului, însa nu al celui lovinescian, care miza pe transplantarea institutiilor si culturii occidentale în trupul firav al tarisoarei ce traieste de secole într-un clivaj aparent fara iesire, similar celui în care magarul lui Buridan si-a consumat drama vietii; el prefera sincronizarea cu o cultura în care existentialismul are aroma de baclava si sarailie, unul hranit din abuzul hiperglicemiant de zahar. Chiar daca textele lui n-au virtutile stilistice ale celor publicate de Cioran, el scrie, mai precis, cânta, spre exemplu, în Viata mea e o cafea amara, recurgând la aceleasi „silogisme ale amaraciunii” precum filosoful din Rasinari. Chinuit de oameni si lucruri, de parinti, frati si surori, de potentiali socri, de „dujmani”, de univers, de lume în general (citez: Ce perversa e lumea si rea! sau Ma bate vântul în fata/ Eu n-am nici un chef de viata/ Of, inima, ce mai lume hoata!), domnul Guta ajunge fatalmente la o concluzie tulburatoare, similara celei trase de Sisif, reformulând astfel – e adevarat, de o maniera lirica, spre deosebirede maestrul sau într-ale cugetarii – problema fundamentala a filosofiei, sinuciderea. Sa ascultam cu luare aminte: Câteodata-mi vine sa ma duc/ În mare sa ma arunc/ Decât prada supararii/ Mai bine pe fundul marii… Lânga mine daca tu nu esti/ Mai bine ajung hrana la pesti! Practic, gânditorul de la Aninoasa conchide în termeni similari celor utilizati de una dintre figurile emblematice ale existentialismului contemporan, E. Sábato, într-o capodopera a genului (Tunelul): viata e un lung cosmar, din care te poti elibera prin moarte, ce-ar fi, astfel, un fel de trezire. Parca îl vad pe domnul Guta, într-o dimineata, dupa vreo chermeza, usor ametit de succes si ceva licori bahice, dar „pa sistem”, cu buzele inconfundabile larg întredeschise, cu bancnote lipite de frunte, rezemându-si capul în mâini, aidoma gânditorului de la Hamangia, cugetând la desertaciunea desertaciunilor, la absurditatea lumii si întrebându-se, la fel ca Tolstoi, în Spovedanie: ce sens are viata mea finita în aceasta lume infinita? Mi-l si imaginez la nunti, botezuri si înmormântari, lamentându-se, în logica pesimismului schopenhauerian, ca Adevarul doare/ Cât ai fi de tare. Dupa cum mi-l închipui pe domnul Adrian Copilu' Minune – nu-i asa ca suna interesant sa spui cuiva domnul Copilu'? – stând pe brate cu Neajunsul de a te fi nascut, a lui Cioran, cu lacrimi în ochi, plângându-se, dupa cum o face în hit-ul Asa sunt zilele mele, de faptul ca Nimeni nu ma vede, parca nu exist, formulând, o data în plus, problema golului existential si metafizic (Sábato,), a vidului launtric (Cioran), a absurditatii vietii, a non-sensului existentei. Un camarad de idei, domnul Vali Vijelie, care si-a luat numele de scena dupa ce, probabil, a citit La hojarasca (Vijelia), cea mai frumoasa dintre povestirile lui García Márquez, se zbate el însusi într-un hau existential, traind drama ce pare sa fi pus capat vietii lui Hemingway, iubirea sufocanta si simultana pentru doua femei, una mama la copii/ alta pofta inimii. Însa el o face într-un regim existentialist cu tuse mai putin pronuntate, mai putin grave, dominat într-o mai mica masura de pesimismul schopenhauerian al colegilor de breasla, deoarece, în pofida tuturor relelor ce i se întâmpla, se roaga evlavios Da, Doamne, sa nu mai mor!, realizând, astfel, prima fisura doctrinara fundamentala în existentialismul de cârciuma autohton si mutând problema filosofica fundamentala de la sinucidere la un aspect înca neprecizat, urmat a fi descoperit de discipoli, precum Tzanca Uraganu sau Mihaita Piticu, uriasi ai gândirii, ca sa spunem asa, din aceeasi scoala filosofica, probabil, chestiunea coabitarii armonioase sotie-amanta. Asadar, în lipsa unui nou Eliade sau a unui alt Cioran, singura manifestare viguroasa a existentialismului indigen este maneaua, în realitate, expresie a unei culturi de dugheana, de bâlci, de iarmaroc, acolo unde întâlnesti de-a valma, prin miros de spray ieftin si damf de slibovita, prin praf si transpiratie, alvita si gumari, icoane de mucava si poze deocheate, izmene si covoare cu Rapirea din Serai, un simbol al kitsch-ului, un titlu inspirat, printr-un truc de neînteles si absolut ironic al destinului, din opera omonima a lui Mozart. Marea problema a acestei subspecii de existentialism este ipocrizia, prefacatoria, falsitatea. Într-un amestec onctuos, mieros de fatarnicie si mesaje lacrimogene, sinucigasul domnilor Guta, Vijelie, Minune&Company se preface. El vrea sa impresioneze, sa atraga privirile, din cauza unui deficit de atentie: lumea nu prea îl baga în seama, nu-l ia în serios. Atunci, el impresioneaza amenintând cu sinuciderea, o intentie niciodata concretizata. Mitrele, eroul lui Marin Sorescu, îsi pusese capat zilelor, în vale, undeva pe lânga podul lui Giurca, de atâtea ori, încât, pe lânga faptul „ca ciuntise toate salciile din sat”, „ajunsese sa fie dat exemplu de longevitate”. Toate acestea doar pentru a arata muierii cine conduce cu adevarat în casa. De cele mai multe ori, maneaua reprezinta o forma de smiorcaiala existentiala, un elogiu al vaicarelii, pigmentat cu nihilism, cu oftaturi regizate, deci, nesincere. Unul dintre lucrurile care m-au socat în copilarie a fost bocirea mortului. Îmi dadeam seama ca cele mai multe babute venite la înmormântare, pentru a-l plânge pe cel ce tocmai daduse ortul popii, jucau un rol, purtau o masca a nesinceritatii. Practic, boceau controlat, la comanda, ca sa „dea bine” în ochii lumii. Erau bocitoare profesioniste, la fel cum Marlon Brando intra în pielea lui Don Corleone, interpretând magistral rolul de mafiot. Cioran spunea cândva ca „lacrima este criteriul adevarului în lumea sentimentelor”, uitând sa faca referire la plânsul sincer, spontan, necontrolabil, la cel izvorât dintr-o suferinta dospita în strafundurile aproape insondabile ale sufletului si descris în Lacrimi si sfinti. Lacrima falsa constituie un simptom al sentimentalismului, adica al unei manifestari fortate, excesive, teatrale, actoricesti, denaturate a sentimentelor. Ea nu transmite ceva natural, ci un lucru artificial, manipulat în scopuri lipsite de onestitate. Orientalul traieste mult în exteriorul lui, este un exteriorizat, un actor sau un comerciant ambulant care vrea sa-ti vânda gablonzuri pe post de aur, la plesneala, prin talciocurile periferiei. Manifestarea lui sociala nu porneste din strafundurile sufletului, ci din pojghita subtire a propriei masti, care îi separa interiorul de lumea sociala. De ce? Pentru ca, în societatile orientale, dintotdeauna totalitare, a spune sincer ceea ce crezi a constituit mereu ceea ce Orwell denumeste crima-gândire. Într-o lume totalitara, sinceritatea reprezinta un obstacol major în calea supravieturii. Astfel, orientalii, precum si cei din imediata lor apropiere, au devenit maestri ai camuflajului, disimularii, trasului pe sfoara. Acesta este motivul pentru care un european din Est, crescut în proximitatea Orientului, sufera atunci când unul din Vest i-o spune verde-n fata, fara menajamente, cu naturalete si onestitate. O alta problema majora a existentialismului de taverna consta în obsesia paranoida fata de „dujman”. În logica lui, toate fortele universului conspira pentru a face lumea acestor domni un loc inconfortabil, absurd, un iad terestru. Peste tot, opozitie, adversitate, dusmanie, mai abitir ca în Miorita. Cu o singura exceptie, ANAF-ul, care nu le numara niciodata paralele. (Probabil, nu la fisc se gândea domnul Copilu' Minune atunci când se lamenta, repet, Nimeni nu ma vede/ Parca nu exist.) Prin urmare, „dujmanul” devine principalul leitmotiv al slagarelor ce au luat în leasing România ultimelor trei decenii. Aici, avem de-a face iarasi cu un tertip – dusmania ca mijloc de individualizare, de definire a statutului social. În lumea plângacioasa a manelelor, invocarea inamicului fictiv constituie un mijloc de dobândire a importantei, de exhibare a bogatiei, de cautare a recunoasterii sociale, deoarece „dujmania” deriva din invidie: case cu turnulete, lift de la parter la primul etaj, bani întorsi cu lopata, în orice caz, o prosperitate al carei simbol suprem îl constituie burta peste curea si expusa ostentativ, cu suprema vanitate. „Dujmanii” îi pizmuiesc pe acesti domni cu „lovele fara numar, fara numar”, abia evadati din saracie, multiseculara lor conditie, deci, cu un nou statut social, de invidiat. În fapt, avem de-a face cu o dusmanie imaginara, folosita ca siretlic pentru lauda, pentru etalarea unei opulente aparute subit, a conditiei de nouveaux riches cu Ferrari galben si Rolls Royce buraticiu, ca sa folosesc un adjectiv pe care l-am învatat de la matusa Popeasca, vecina mea din copilarie, unul ce descria culoarea verde-deschis-deschis a brotacului. În fapt, în lumea lor, exista un singur vrajmas veritabil: limba româna. În mare masura, lumea manelelor traieste într-o vesnica dusmanie cu gramatica, dupa cum ar spune Eminescu. Cu slapi în picioare, cu pantaloni de trening trasi pâna sub o burta ce statea sa plesneasca si acoperita cu un maiou, unul dintre acesti trubaduri se întreba, cu multi ani în urma, printre lacrimi zaharisite: Unde sunt prietenii mei/ Care chefuiam cu ei?, revenind la una dintre temele cruciale ale existentialismului, cea a izolarii de lume, a abandonului, a singuratatii insuperabile, specifica, de fapt, oricarui mare creator, si trecând cu nonsalanta peste subtilitatile gramaticale ale limbii române, din cauza unei orori înnascute fata de acuzativ. Evident, întâlnesti în opera lor agramatisme de-a dreptul contondente, comise fie din necunoastere sau ignoranta – adevarat, mai rara pe masura trecerii timpului –, fie din nevoia salvarii ritmului sau a rimei: Dintr-o mie de femei/N-au niciuna ochii tai. În alte situatii, valoarea intrinseca a mesajului pare sa fie atât de mare, încât nu se urmareste alt obiectiv decât acela al eliberarii din scoica a perlei literare, a figurii de stil (Dar jur cu adevarat/ Fara sa vreau/ Mi-ai pus capac) sau al evidentierii unui dribling lingvistic de mare maiestrie (Nu sunt prost, dar nici destept). Însa de ce place maneaua, aceasta dârlâiala (de multe ori) frenetica nascuta din tânguiala ipocrita, din paseism excesiv, din autovictimizare de parada, din fatalism oriental de bazar, din resemnare pasiva, întotdeauna la umbra, din oftatul prelung si întortocheat, regizat cu naivitate, într-un registru lacrimogen al unei melancolii fara cauza si obiect, dar cultivata intentionat pâna la nostalgism, întelegând prin acesta o supradoza de nostalgie? Descriind o petrecere boiereasca de sarbatori, în Moldova primei jumatati a secolului al XIX-lea, A. Russo facea referire la „manele dulci, mângâioase, dureroase, ce rup inimile”. Or, creierului îi place „dulcele” si la propriu, si la figurat. Fiziologic, el functioneaza cu glucoza, compus organic din clasa zaharidelor. Dragostea de dulce este instinctuala, iar consumul de zahar satisface o nevoie originara. La figurat, deoarece vorbele mieroase, „mângâioase” sunt întotdeauna preferabile, chiar în supradoza, unora cu asperitati, unui adevar deranjant, unei critici, unei observatii neplacute, dar rostita cu franchete si onestitate, unei chestiuni percepute în registru negativ. E „dulce” sa auzi ceea ce îti place sa auzi. Iar manelele sunt suprasaturate cu o astfel de glucoza auditiva. Dar de unde pasiunea pentru manelele „dureroase, ce rup inimile”? De unde dorinta avida pentru lacrimi? Se poate întâmpla ca inclusiv unui om educat, ascultând un prim vers sau ritm al unei astfel de melodii, sa i se faca „pielea ca de gaina”, mai ales daca el se „elibereaza” de epiderma culturala dobândita prin educatie asidua, cu ajutorul unui dezinhibator precum spritul, spre exemplu. Reflexul „pielii de gaina” denota emotii induse de creierul nostru reptilian, printre acestea numarându-se nostalgia, placerea, frica, euforia sau, chiar, excitatia sexuala, adica, toate cele ce se regasesc în manele si în dansurile, de cele mai multe ori, lascive, ce le însotesc. Emotia puternica genereaza lacrima; or, lacrima, indiferent de motivele ce-o induc, bucurie sau necaz, constituie o supapa de eliberare a cortizolului, hormon al stresului, secretat atunci când cantitatea de glucoza din sânge scade. De aceea, ne simtim mai bine dupa ce plângem, atunci când ni se întâmpla un necaz: temperam intensitatea stresului. De aceea, mâncam dulciuri când suntem stresati, necajiti, suparati. „Manelele dureroase”, dupa cum le numeste Russo, mizeaza pe acelasi efect prin empatie. Neuronii-oglinda ne ajuta sa ne punem în pielea suferindului, pentru care „viata e o cafea amara”, sa empatizam cu suferinta lui închipuita sau reala si sa simtim efectul pozitiv al eliberarii cortizolului prin înlacrimare. Maneaua îti umbla la emotii, la sentimente, la corázon, creând placere în regim low cost. E un fel de drog al saracului. Însa ea nu sensibilizeaza cu adevarat, ci sentimentalizeaza excesiv, adica zahariseste trairile. Oamenii o asculta cu placere ca urmare a acestui efect (aproape pervers) produs de eliberarea hormonului stresului. Apoi, pentru ca muzica în general place. Edgar Varese spunea cândva ca ea înseamna „zgomot organizat”. Or, creierul uman este însetat de ordine, de sensuri, de modele. Mai mult, el însusi le creeaza acolo unde acestea nu exista. Ordinea înseamna lucruri asezate logic, la locul lor, ceea ce face mediul nostru mai usor de înteles, mai comod si mai lesne de utilizat. Ea te ajuta sa anticipezi cu mai multa usurinta. Un mediu încâlcit, complex da nastere unor probleme greu de rezolvat pentru creierul nostru; pur si simplu, te oboseste. Or, maneaua înseamna muzica fara subtilitati artistice, facila, simpla sau simpluta, usor de procesat de orice creier. Ascultând o „capodopera” a genului, spre exemplu, Eu as da zilele mele – ca si cum ai putea sa dai si zilele altuia!?! –, cântata de acelasi domn Guta, cu peste saisprezece milioane de vizionari pe YouTube, nu te confrunti cu dificultatile cognitive de care te-ai putea lovi ascultând Bach, Chaconne D Minor BWV 1004, sau Beethoven, 32 Variations on an Original Theme in C minor, deoarece ordinea notelor este simpla, autoevidenta, iar creierul n-are prea mult de lucru în procesarea lor. Totul pare armonios, previzibil, usor de anticipat, de memorat, de reprodus; nu-i nevoie de educatie, de antrenament, de pregatire superioara sau mult consum intelectual pentru a priza partitura. Daca muzica lui Mozart impune ascultatorului o educatie prealabila, un învelis cultural dobândit prin tot felul de mijloace, a domnilor Guta, Minune si Vijelie este accesibila oricui, fiind, asadar, pe placul întregului popor. Raspândirea ei vijelioasa din ultimele decenii constituie un efect secundar al democratizarii accesului la mijloacele de comunicatie, altfel, benefica, ceea ce nu înseamna ca succesul fulminant al acestui gen muzical trebuie tratat dupa sintagma De gustibus non est disputandum, adica, gusturile nu se discuta. În care dintre lumi am putea pune semnul egalitatii între Sonata lunii si S-a rupt lantul de iubire, între Beethoven si domnul Dan Ciotoi? Daca s-ar întâmpla asa ceva, ar trebui sa ne fuga gândul cu seriozitate la destinul lui Sisif! Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
