Dupa cronica despre ciclul de lied-uri „Cornul minunat al baiatului”, Simfoniile a II-a si a IX-a de Gustav Mahler (publicata în editia online de sâmbata, 2 septembrie, a „Ziarului de Iasi”) dedic însemnarile de astazi tot unei experiente aproape unice pentru publicul român – experienta ce a avut statut de eveniment autentic. Explicatia vizeaza raritatea programarii lucrarilor de Gustav Mahler si Anton Bruckner în stagiunile cameral-simfonice românesti, gruparea unora în aceeasi zi (Mahler – 29 august, Bruckner – 5 septembrie), calitatea performanta a interpretarilor. Tinând seama de complexitatea, de dimensiunile extinse ale simfoniilor celor doi compozitori austrieci, prezentarea lor „în bloc” s-ar parea ca respecta, asemenea muzicii în sine, raportul antagonist: receptarea fiecareia este dificila, însa efortul întelegerii acestor monumente impunatoare prilejuieste ascultatorului atent placeri estetice, iesiri luminoase, înalt spirituale din contingent, rar legate de alte creatii sonore culte, chiar aflate în zona capodoperelor. Anton Bruckner a fost, ramâne un Ianus ca personalitate umana, ca autor de muzica. A dovedit supunere fata de oficialitati, respect idolatru pentru cei pe care îi considera maestri (cu deosebire Bach si Wagner), a ascultat poate mai mult decât ar fi trebuit sfaturile unor colegi si prieteni de a-si modifica solutiile de scriitura din simfonii. Asa se explica, printre altele, preferinta de a-si traduce ideile componistice în texte de dimensiuni uriase, încapatoare pentru suvoiul neîntrerupt de idei, pentru comentariul dens, aproape fastidios al orchestrei simfonice, preluarea de la Richard Wagner a principiului melodiei infinite. Formula „chipul lui Ianus” se mai argumenteaza prin deschiderea muzicii sale bogat polifonice dinspre zarile consonante ale romantismului spre disonantele, contrastele si asperitatile modernismului. Bruckner si-a pastrat rolul de Ianus al muzicii în relatia cu politicile unor epoci istorice. Masivitatea de tip german a muzicii sale a nutrit idei, manifestari ale regimului nazist, Hitler asezându-l pe aceeasi treapta cu Wagner, ordonând actiuni speciale de glorificare a lui Bruckner, exemplul de pe urma fiind difuzarea Adagio-ului din Simfonia a VII-a la Radio Difuziunea Germana în minutul anuntului mortii dictatorului (1 mai 1945). S-a dovedit înca odata ca opera artistica serveste politica, de vrea ori de nu vrea. Ramânerea lui Bruckner fara sincope temporale în atentia tuturor dirijorilor importanti din istorie, permanenta simfoniilor sale în repertoriile de concert si discografice ale celor mai valoroase orchestre din lume sunt argumentede necontestat ale valorilor general-umane exprimate în capodoperele ce îi poarta semnatura. Evident, criticii nu au lipsit. Chiar Brahms si-a expus liber dezacordul în privinta lungimii celor noua opus-uri simfonice, argument preluat în deceniile apropiate de unii analisti care i-au reprosat lui Sergiu Celibidache sublinierea acestui „defect” prin alegerea unui tempo foarte larg. Dar, înainte de a-si exprima public opinia, orice meloman sau profesionist dedicat muzicii academice trebuie sa înteleaga ambientul istoric, cultural, politic în care a trait un compozitor, sa-i cunoasca personalitatea umana. Astfel pot fi aflate caile spre receptarea cât mai adecvat posibila a unor creatii artistice. În cazul de fata, a simfoniilor de Anton Bruckner. Referirile substantiale la omul, la muzicianul Bruckner, la destinul în timp al operelor sale este necesar pentru argumentarea atentiei îndelungi, neîntrerupte pe care o impune oricare simfonie a sa. Mai ales în situatia nefericita a absentelor din viata concertistica româneasca. Prima experienta de auditie din Festival s-a datorat marti, 5 septembrie, Orchestrei Gewandhaus. O experienta pe care am anticipat-o întâi de toate ca imagine a traditiei, având în vedere ca ansamblului prestigios din Leipzig i s-au transmis din generatie în generatie „secretele” stilistice si de maniera interpretativa inoculate în 1884, când a cântat în prima auditie mondiala Simfonia a VII-a sub bagheta lui Arthur Nikisch. Un fapt cu totul neobisnuit, poate nu numai pe scenele românesti – primele acorduri ale simfoniei au urmat dupa treisecunde de la stingerea prea frumoasei melodii solitare a Preludiului la unison din Suita nr. 1 opus 9 în do major de George Enescu. Vârsta aproape centenara a lui Herbert Bloomstedt a explicat anularea parcurgerii distantei de la pupitrul dirijoral pâna în culise si revenirea în fata orchestrei. Probabil unii ascultatori din sala Ateneului Român nu au sesizat trecerea de la o lucrare la alta, poate altii nu au dorit sa contrazica vrerea dirijorului prin aplauze, astfel ca s-a nascut o neasteptata, uimitoare legatura între muzica lui Enescu si muzica lui Bruckner. Cred ca Bloomstedt a fost constient de aceasta realitate. Nici nu se putea altfel pentru ca, desi avea numai 22 de ani când a compus Suita (1903), Enescu a avut timp sa asculte monumentala Simfonie a VII-a, intrata de aproape doua decenii în circuitul concertistic vest-european. Suntem obisnuiti cu diferenta climatelor afectiv-muzicale ce au marcat versiunile opus-ului enescian datorate multor dirijori. Unii, atrasi de elanul tineresc, altii rezonând cu frumusetea melodiei doinite din Preludiu. Am simtit în versiunea lui Herbert Bloomstedt maturitatea olimpiana a senectutii, evitarea celor mai mici nuante patetice, ocrotirea melodiei romantice ale carei rezonante cu infinitul melodiei wagneriene sunt evidente. Am avut impresia stabila ca interpretarea intregii Suite în do major ar fi demonstrat buna vecinatate a celor doua opus-uri, desi marcheaza vârste diferite, începutul si finalul de drum al compozitorilor Enescu si Bruckner. Herbert Bloomstedt a optat pentru echilibrul dintre fervoarea melodica si linistea reculeasa a compozitorului, pentru claritate si rigoare, respectuos fata de traditia îndelungata a orchestrei Gewandhaus ce supune performanta tehnica, stralucirea timbrala sondarii profunzimilor ideatice ale muzicii. Seria temelor melodice de o emotionanta frumusete s-a îmbogatit în Simfonia a IX-a, prezentata tot marti seara în Sala Palatului de alta orchestra renumita, Tonhalle din Zürich, cu alt dirijor prestigios, Paavo Järvi. A ramas testamentul, ultima rugaciune a lui Bruckner catre Dumnezeu spre a-i lasa timpul scrierii pâna la final a partiturii. Dar opusul în re minor a devenit alta celebra „simfonie neterminata” (dupa a VIII-a de Schubert). Muzica urmeaza aceeasi reteta a frumusetii melodice contrastante datorita lirimului ingenuu, poetic, faldurilor învolburate emotional, grandorii, stralucirii grave, maiestuoase, liniei sprintare, comentariului orchestral amplu. Ca întreg, o arteziana de idei comentate polifonic, o demonstratie de virtuozitate a scriiturii pentru orchestra, scriitura ce aseaza momentele solistice atractive în „montura” spectaculoasa a substantei muzicale, a sonoritatii generale. Daca mai avem astazi rabdarea lecturii unui bildungsroman muzical, cum este si ultima simfonie de Bruckner, ramânem cu admiratia unei capodopere, cu o experienta muzical-spirituala rara. Orchestra Tonhalle si dirijorul Paavo Järvi au reusit sa pastreze caracteristicile, valoarea opus-ului, înscriind concertul de marti seara în rândul evenimentelor de neuitat ale Festivalului „George Enescu”. Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu” Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
