Într-un raspuns adresat lui Serban Cioculescu, care criticase Itinerariul sau spiritual, Mircea Eliade spunea: „nu scriem un tratat asupra esentei functiunilor spirituale; ci trasam linii de orientare pe o harta nelamurita”. Si noi. În seara zilei de 24 iunie 1927 (mai precis la ora 22.00), Corneliu Zelea Codreanu i-a convocat, la locuinta din Iasi a familiei sotiei lui, din strada Florilor nr. 20, pe tovarasii sai de închisoare de la Vacaresti, cei care împreuna cu o mâna de studenti devotati formau nucleul dur al gruparii conduse de cei doi Codreanu, tata si fiu, ce actionau sub pulpana politica a vigurosului pamfletar antisemit, profesor la Facultatea de Drept a universitatii iesene, A.C. Cuza. Tânarul Codreanu, cu studii militare, voluntar în razboi la 17 ani, cu experienta carcerala si cu un asasinat la activ pentru care fusese achitat (la presiunea strazii!) era nemultumit de lentoarea, indisciplina si divizarea miscarii studentilor crestini si voia o structura mai dura, organizata dupa modelul formatiunilor paramilitare construit de Mussolini, Fasci d'Azione Revoluzionaria, al caror simbol era fascia legiunilor romane, un manunchi de nuiele legate în jurul unei securi, care simboliza puterea celor ce lupta neabatut împreuna. În acest spirit, Codreanu hotaraste ca a venit timpul pentru actiune si înfiinteaza „Legiunea (Fascia) Arhanghelului Mihail” - dupa icoana care le strajuise detentia la Vacaresti si pe care o adusesera la Biserica Sf. Spiridon din Iasi - proclamând, cu concizie ostaseasca, prin Ordinul de Zi nr.1, si crezul acestei miscari: „Sa vina în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Sa ramîna în afara cel ce are îndoieli”. Într-o zi simbolica, pentru ca era sarbatoarea ortodoxa a nasterii Sf. Ioan Botezatorul. Câteva luni mai târziu, între septembrie si noiembrie 1927, un tânar exceptional va publica în serial, în ziarul „Cuvântul” condus de Nae Ionescu, un text programatic intelectual si spiritual al generatiei sale numit chiar Itinerariu spiritual. „Generatia ce se ridica va fi cea mai bogata în experienta. Pentru ca e cea mai nelinistita si mai putin dispusa la renuntarea totala, în favoarea unui crez împrumutat si neînteles”, va scrie Mircea Eliade în aceasta serie de articole care ar fi trebuit sa construiasca o carte, dar care pivotau, obsesiv, asupra nevoii de a gasi o cale de desavârsire spirituala prin experiente, în mod direct, fara ipocrizia, demagogia si uscaciunea pe care o aducea cu sine lumea „batrânilor” fosilizati. Aceasta nevoie de actiune, de conectare directa, mântuitoare, prin sacru, la real a elitelor, de respingere a cliseului prin care intelectualul, savantul este un inadaptat, traind în turnul sau de fildes, va fi definitorie pentru implicarea tânarului erudit, care venea pe urmele lecturilor sale favorite din Giovanni Papini si Julius Evola. De la Papini, Eliade va retine firescul contradictiilor unui creator de-a lungul carierei sale, precum si observatia ca abia din aceste contradictii fecunde se hraneste forta creatoare, de nestins, inepuizabila. Dupa cum spunea chiar Eliade: „Papini a gresit de multe ori, s-a contrazis cu furie, pîna la a se compromite. Si totusi opera sa a ramas unitara si coerenta de la prima pîna la ultima pagina”. În ce ma priveste, eu as începe de aici analiza radacinilor comune dintre energia spirituala a generatiei intelectuale '27, o generatie care visa sa aiba o misiune ezoterica atunci când, dupa razboi si unirea deplina, „nu mai era nimic de facut” si furor-ul barbar al fanaticilor fascisti cristalizati în jurul lui Codreanu în acelasi an, care nu mai aveau timp de fineturi intelectualiste, de demagogie parlamentara sau de gargara jurnalistica si erau gata sa transforme lumea, uniti si disciplinati, dupa modelul de succes al camasilor negre italiene, cu arma, cu securea simbolic înconjurata de nuiele. Am facut aceasta scurta introducere pentru a fixa un posibil cadru de dezbatere, mai putin pasional si ideologizat, pentru capodopera literara a lui Mircea Eliade, romanul fantastic-realist, scris în exil, la Paris, între 1949 si 1955, care da titlul acestui comentariu, elaborat cu ceva timp în urma tot în noaptea de Sânziene si reluat azi, cu o mica întârziere, cu credinta ca merita recitit. Reperele temporale ale nasterii acestui roman sunt interesante caci pleaca de la imixtiunea grosolana a guvernului comunist de la Bucuresti în viata scriitorului si diplomatului exilat, guvern care va cere oficial Sorbonei, prin ambasadorul Stoilov (important matematician colaborationist), sa nu angajeze un fascist (Academia Franceza îl recomandase pe Eliade, de trei ori, pentru un post de profesor de Istoria Religiilor) si se încheie atunci când Universitatea din Chicago îl invita sa devina profesor al acestei discipline în America. În aceasta perioada, pâna la consacrarea sa academica, Eliade, care declara ca „viseaza în limba româna” si care îsi scria literatura doar în limba sa nativa pentru a-si pastra legaturile cu cultura traditionala, profunda si prolixa, din care provenea, compune acest roman, inevitabil autobiografic, în care distileaza experientele, politice si estetice, spirituale si sentimentale pe care le-a trait, asa cum o face orice creator care se respecta. Însa un critic serios stie ca e o prostie sa cauti „adevarul” sau „chei biografice ascunse” într-un roman, sau sa identifici felii de viata reale în naratiune, pentru simplul motiv ca o creatie literara nu are ca scop dezvaluirea faptelor trecute, ci definirea artistica a unui topos cultural, unde povestea în sine îsi are regulile sale interne de constructie în care sunt folosite elemente din real sau din imaginar în masura în care ele sunt convingatoare si utile romanului în ansamblul sau. Pe scurt, ceea ce este folosit în literatura e doar verosimilul, adica ceea ce face ca cititorul sa se simta parte din lumea fictiunii, nu sa fie un privitor exterior, neimplicat, absent. Ocupându-se doct de morfologia gândirii religioase, Eliade stia perfect ca Sânzâienele sunt o traditie precrestina, care marcheaza solstitiul de vara si care a avut mereu asociata tot felul de practici magice si de superstitii. Importanta acestei sarbatori pentru Eliade era ca, asa cum se spune în traditia româneasca, la miezul noptii se deschid cerurile si divinitatea se uneste cu mundanul. Nu trebuie sa fii cine stie ce mare specialist în filosofia religioasa dezvoltata de Eliade, care e o parte importanta din istoria acestei discipline si care, firesc, e înlocuita azi de alte interpretari si metodologii aflate în acord cu paradigma timpului, pentru a sti ca „prezenta sacrului camuflat în profan” este chiar ipoteza lui de baza atât în studiile academice, cât si în cele literare. E cu neputinta ca Eliade sa fi ignorat semnificatia zilei de 24 iunie 1927 pentru cruciatii belicosi ai lui Codreanu si faptul ca în aceasta carte (publicata la Gallimard, în 1955, sub titlul Forêt interdite,în traducerea lui Alain Guillermou, cu editie originala, în româneste, abia în 1971, în exil, la editura lui Ion Cusa, Paris) în care descrie Bucurestiul tulbure al finalului anilor '30 pâna la venirea slugilor bolsevice, nu avea cum sa ocoleasca toate framântarile politice ale timpului, în care si autorul a fost parte. Totusi, romanul este, pentru mine cel putin, mai presus de interpretarile partizane fie pro, fie contra legionarismului, desi aceastea sunt piste de lectura care greu pot fi evitate. Mai ales ca, la fel ca întreaga dezbatere despre implicarea lui în activitatea politica a anilor '30, pe care nu a repudiat-o niciodata, în fireasca continuitate cu convulsiile biografice, contradictorii, nu lipsite de obscuritate pe care le saluta la Papini, si Eliade ar putea spune îndreptatit ca si azi, finalul din Un om sfârsit i se potriveste: „nu sunt deloc sfârsit. Sunt inepuizabil”. (Ca tot vedem diversi obscuri mofluji care ne anunta sententiosi ca „Eliade e depasit, nu-l mai citeste nimeni azi!”). Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
