Odata cu vârsta caut tot mai abitir lucrurile vechi, trecute si aflate în deriva. Visez, scriu. Constat tot mai clar chestiunea asta. Mai bine zis, mai evident, mai pregnant, caci clar nu e nicidecum. Ba chiar încetosat, ca prin sita. Toate mi se amesteca în cap ca într-un blender electric cu râsnita si sita de 200 de W. Însa, slava Domnului, acest produs nu se afla în stoc momentan. Însa mi-a revenit în minte o amintire cu Amita Bhose, cea zisa Didi, indianca care a scris carti despre Eminescu, care a tradus pe Poet în bengali. Am vazut-o cu ani în urma la Iasi, într-o zi ploioasa. Din tramvai, la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Un grup de barbati spilcuiti, dar si cu hainele mai lustruite de sederea la birou o însotea. Veneau cu totii de la Palat si s-au oprit la Biserica Nicolae Domnesc. S-a oprit si tramvaiul ca sa treaca, dar au stationat o vreme cu totii chiar pe linia de tramvai. Au mai oprit si vreo trei volgi negre, lucioase, care o însoteau. „O printesa hindusa”, a exclamat un prost din tramvai cu aere de filfizon, pipaindu-si doct burticica suina. Amita avea un ten masliniu, mai precis „cafea cu lapte” spre aramiu si parul negru, stralucitor, lins, lipit de teasta. Avea si putina gusa. Era o femeie de vreo 40 de ani, cu gesturi moi, materne. Chipul ei frumos si blând, cu ochii încercanati, care trecusera prin multe, ma uluia. Sau poate sa fi fost urmarea lecturilor mele despre India, nu stiu! Dar ceea ce era uimitor de-a dreptul, era destinderea totala a muschilor fetei ei. Îmi parea Mama India. Îsi tot strângea sari-ul la piept si asculta cuminte explicatiile celor care o însoteau. Era cea mai mica de înaltime dintre toti. Ma înduiosam vazând-o între politrucii aia înalti ca bradul si prosti ca gardul. A fost o zi de sarbatoare pentru mine. În anii aceia, dezordinea si confuzia tânarului care eram, cu personalitate sovaielnica, s-au spulberat pe data. Mi s-a ridicat o ceata de pe ochi. Amita atragea lumina mai mult decât altii, cum se spune în cinematografie. Povestea Amitei parca a tâsnit din baltile facute de ploaie. Si trebuie sa spun mai departe. Am coborât nauc pe scari si am luat-o pe strada Gh. Ghibanescu spre Bahlui, mai precis spre linia de tramvai. Pe la mijlocul strazii, pe stânga cum te duci, era un bar. L-am descoperit întâmplator atunci. M-am oprit acolo, mai ales ca era o chelnerita plictisita, frumoasa coz, ca o actrita careia alta i-a luat rolul, fiindca s-a culcat cu regizorul, ambetata ful. Era numai un client, în afara de mine - un rufos, care ma asculta cu atentie si cu dintii duhnind cariati, jâmbat - mai ales ca-i oferisem o cinzeaca. Am mai luat doua beri, facând semn midinetei (pe rufos nu-l mai puteam trimite, se „chiflicise” cu totul) si am început sa pitrocesc impresiile cu glas tare. Rufosul ma asculta stirb, zâmbind tâmpitit. As fi vrut sa fie un bar sau o cafenea mai desuete, cu parchet pe jos, cu tuburi muribunde de neon pe pereti, cu fum de tigara impregnat în mobile (inexistente!), cu fetele de masa cu semnaturi de artisti celebri, ca la Paris: la Cafe de la Paix sau la Bistro Margot. A, si cu o gagica care aduce cafelele: cu tâte împungatoare si fustita scurta-scurta. Sau sa aduca cu bufetul unei gari de provincie - Podu Iloaie (Podu Leloaie se zicea pe vremea lui Creanga, apriga femeie trebuie sa fi fost Leloaia asta), Târgu Frumos sau Dolhasca, când te aduce (sau te alunga) calatoria într-o astfel de gara, bei o cafea între betivani rufosi, într-un bar cu chistoace de la tigari de 10 lei pe jos si astepti un tren de dracu stie unde, „hai vino iar în gara noastra mica”, vor racni adolescentele înainte sa vina profa de fizica sau alta domnisoara Cucu. Admiri o domnisoara trupesa, cu pantaloni verzi, mulati, care ridica bariera si te gândesti ce facea Maestrul Sadoveanu în situatii din astea, ca sa-i treaca plictisul. Sau Maestrul nu ajungea în situatiile respective? Dar si astea se... modernizeaza. Si îti vine sa te cufunzi în cazanul de melancolie, fara alt motiv, decât pe acela ca esti un om trecut de ceva anisori, asa, ca o carte pe jumatate citita, o data ce-a fost asezata în sirurile impunatoare de tomuri din biblioteca, ce nu vor fi niciodata citite pâna la capat si... acolo ramân! Dar sa lasam pesimismul impudic. Mda, toate se schimba într-o poveste pâna ce nu se poate deosebi adevarul de fantezie. Si toate, bineînteles, au un sfârsit. Numai la publicitate „povestea merge mai departe” prosteste, neconform cu adevarul vietii. Bineînteles însa, cu buna stiinta a autorului se poate orice. Dar sa lasam trancaneala asta vulgara. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
