Asteptat în fata cancelariei, la finalul întrevederii, de câtiva ziaristi, ministrul Budai era emotionat, apreciind ca participase la un moment memorabil. Dar înca mai emotionata (ce zic: transfigurata) era doamna directoare. Nu si-a dramuit superlativele: cancelaria traise momente unice, discutia fusese de o calitate intelectuala exceptionala, barierele dintre ministru si profesori disparusera... Am gresit, recunosc! M-a luat tastatura pe dinainte. În articolul de saptamâna trecuta semnalam la un moment dat un interviu cu directoarea liceului bucurestean „Caragiale”. Interviul îmi lasase o impresie pozitiva. Am socotit – si am scris asta – ca directoarea vorbea lucid si echilibrat, ca spunea lucruri interesante, ca semnala probleme importante ale învatamântului românesc. Dar, acum vreo doua zile, surpriza: doamna directoare s-a întâlnit, la liceu, cu ministrul Budai. Oricum, simplul fapt ca discuti cu Budai ridica semne de întrebare, caci ce conversatie poti face cu Budai? E o chestiune care îmi stârnea mirare si înainte de 1989: cum puteai sa-i ai drept interlocutori pe Emil Bobu, pe Aneta Spornic, pe Chivu Stoica? Dar sa revin. Discutia a avut loc în cancelarie. Ministrul Budai s-a dus la directoare cu un buchet de flori. De ce a vrut el sa aiba o conversatie cu directoarea de la Caragiale si nu cu alta directoare, sau alt director (caz în care ar fi fost scutit de cheltuiala cu florile), nu stiu. Fapt este ca a fost o întâlnire benefica. Asteptat în fata cancelariei, la finalul întrevederii, de câtiva ziaristi, ministrul Budai era emotionat, apreciind ca participase la un moment memorabil. Dar înca mai emotionata (ce zic: transfigurata) era doamna directoare. Nu si-a dramuit superlativele: cancelaria traise momente unice, discutia fusese de o calitate intelectuala exceptionala, barierele dintre ministru si profesori disparusera, acestia din urma avusesera ocazia sa spuna ministrului ce probleme au, probleme care nu se limiteaza, nici pe departe, la chestiunea salariului. Daca ar fi avut umor, doamna directoare ar fi putut prelua o replica din Caragiale: „Frumos ne-ncaltasi, nene Marius!” Toata lumea îsi aminteste de Telegrame, schita în care Caragiale ne prezinta conflictele izbucnite între mai marii dintr-un oras de provincie. Conflicte care se lasa cu vorbe grele si gesturi contondente: „Directoru prefecturi locale Raul Grigorascu insultat grav de dumnezeu mami si palme cafine central. Amenintat moarte”, „A doua oara atacat palme picioare piata endependenti”, „directorul aparându-se tras doua palme, atunci agresorul smucind voit fugi si directoru prima furie lovindu-l piciorul spate gios” si tot asa pâna ce, în final, „pupat piata endependenti”. M-am gândit la acest text aflând ca un deputat AUR, Titi-nu-stiu-cum, telefoneaza în miez de noapte altor parlamentari si îi înjura copios. Unuia dintre ei i-a rezervat o amenintare insolita, fara precedent, cred eu, în analele vietii parlamentare: „îti rup chilotii”. Aceasta replica, de un intens erotism, poate fi – desigur – psihanalizata. Actul pe care îl preconizeaza Titi-nu-stiu-cum implica o dezgolire, sau – cum spun intelectualii subtiri – o devoalare. Numai ca brutalitatea gestului ne trimite la conceptul de violenta simbolica, în termenii lui Bourdieu si, de fapt, pur si simplu la ideea de viol. Înversunându-se asupra chilotilor, Titi-nu-stiu-cum transforma agresiunea fizica într-una erotica. E posibil ca Titi sa fie obsedat de fetisism si sa colectioneze acele accesorii vestimentare intime, ruperea chilotilor unui coleg reprezentând o încercare de a se elibera de complexe. De notat ca Titi-nu-stiu-cum cauta sa stabileasca un dialog cu victimele sale, tot în scopul unei defulari, de data aceasta verbale. În fine, cireasa de pe tort: colegii de partid spun ca Titi nu a dat telefoane nocturne si nu a proferat amenintari din rautate, întrucât el este prieten si cu omul cu chilotii si cu ceilalti parteneri de discutii nocturne. Oare ce s-ar fi întâmplat daca nu erau prieteni? Mi-e frica sa ma gândesc. Dar în Parlamentul României valorile morale, precum prietenia, sunt valori sacre. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
