Diferenta dintre noi si cei din vechime nu este, asadar, una de ordin moral. Se lupta si atunci cu patimi si pacate ca si acum. Diferenta vine din faptul ca ei aveau aceasta constiinta a legaturii cu Hristos Domnul în comunitatea eclesiala, iar la noi ea nu se mai cultiva la fel de intens. Azi se insista mult pe asceza personala a crestinului, adica pe un soi de performanta individuala. Cel mult, se încurajeaza „bisericutele” – grupuri si ONG-uri cladite pe diferite criterii: de familie, profesionale, de vârsta, de preocupari samd. Dar nu se merge pâna la capat decât rareori. Adica nu se cultiva decât sporadic aceasta constiinta ca toti suntem Biserica, fiind legati unii de altii precum madularele dintr-un trup. Si pierdem astfel din vedere ca suntem conectati unii cu altii, ratând a ne împartasi si din darurile pe care Dumnezeu le revarsa în Biserica asupra celorlalti, nu doar din cele pe care le primim la nivel personal. Riscam sa ajungem într-un soi de autoizolare si de autosuficienta, ne bucuram daca am reusit sa ne despatimim cât de cât si ne cantonam apoi în zona noastra de confort. Nu facem permanent efortul de a ne îndrepta catre ceilalti care poate ca nu sunt din familia noastra, din parohia noastra sau nici macar din eparhia noastra. Ce sa mai vorbim despre a ne îndrepta catre cei ce nu sunt înca nici macar în Biserica? Ei trebuie lasati în plata Domnului si a misionarilor heterodocsi, nu-i asa? Ca noi avem alte prioritati, pe o raza de doi centimetri în jurul nostru. Traim ca si cum Cincizecimea, momentul mult asteptat de Pogorâre a Duhului Sfânt, ar fi avut loc acum o vesnicie. De fapt, nu au trecut decât doua mii de ani, adica doua zile, metaforic, scripturistic vorbind. Caci „o mie de ani înaintea ochilor Tai sunt ca ziua de ieri, care a trecut, si ca straja noptii” (Psalmi 89, 4). Daca am constientiza astazi ca acele limbi „ca de foc” s-au pogorât peste noi, cei din Biserica, alaltaieri? Am mai fi atât de apatici, am mai putea fi „nepasatori fata de harul care este întru noi” (cf. I Timotei 4, 14)? Dar asa... daca au avut loc toate acum doua mii de ani, mai poate astepta lucrarea misionara înca vreo doua mii, ce atâta graba?! Ca doar nu trebuie sa facem noi, aceasta generatie, ce nu au facut atâtea altele înainte. Trist, dar asa gândim. Si ne mai miram ca România si Europa decad moral si spiritual pe zi ce trece. Biserica este acel „putin aluat care poate dospi” toata framântatura acestei lumi. Cine nu va intra sau ramâne în Biserica, dar având constiinta ca este „madular viu al Trupului”, iar nu entitate de sine statatoare, acela va fi spulberat de valurile ce dau sa se izbeasca deja de noi. Caci „vremea s-a scurtat de acum” (I Corinteni 7, 29).
