În acest episod autorul gloseaza asupra caracterului artificial al limbii lui lui Dimitrie Cantemir, aspect prin care eruditul voievod-carturar poate fi inclus în seria „logodedalilor” de tip baroc. Asadar, dupa cum am mai mentionat deja, cu exceptia Hronicului, care a circulat în manuscris printre învatatii iluministi ardeleni în secolele al XVIII‑lea – al XIX‑lea, scrierile în limba româna ale lui Dimitrie Cantemir nu au fost receptate de români în posteritatea lor imediata, neputând fi, astfel, imitate în vreun fel. Cu toate acestea, efortul sau creator conteaza în sine, Cantemir fiind „receptat” si studiat cu asiduitate în secolul al XX‑lea nu doar de catre filologi, ci si de scriitori. Aceasta forma de creativitate lingvistica extrema, dusa adesea pâna la violentarea limitelor sistemice ale limbii comune, poate fi denumita si implicit explicata folosind un termen savant, inventat în limba greaca si preluat de exegeza moderna pe marginea literaturii europene din epoca Barocului. Este vorba despre termenul logodedal, lat. logodaedalus, în greaca λογοδαίδαλος (logodaídalos), un compus cu logos de la numele acelui personaj celebru din mitologia greaca, Dedal (gr. Δαίδαλος, lat. Daedalus), cel care a faurit, între altele, labirintul din Knossos al regelui Minos si cutia Pandorei. Numele eroului ajunsese un termen comun în greaca, sinonim cu ‘mestesugar’ sau ‘inventator’ si, prin extensie semantica, ‘ingenios; inspirat’. Asadar, termenul logodedal se potriveste excelent pentru a denumi tipul de artist al cuvântului care s‑a conturat în spatiul manierismului baroc european (secolele al XVII‑lea – al XVIII‑lea), caracterizat tocmai prin violentarea programatica a regulilor clasice. De altfel, ca termen savant, cuvântul este reperabil în majoritatea limbilor moderne de cultura (germana, engleza, franceza, italiana, spaniola, daneza). Asadar, aceasta „logodedalie” cantemiriana îl plaseaza pe voievodul‑carturar în sfera culturala a umanismului târziu si a barocului. Sunt unii cercetatori care vorbesc si de un fel de iluminism avant la lettre („pre‑iluminism”) la Cantemir, dar nu cred ca aceasta plasare este corecta. Repet, prin aceasta evidenta obstinatie de a inventa un limbaj propriu, Cantemir se înscrie în sfera barocului. La acest lucru mai contribuie si un element despre care s‑a mai vorbit, dar care nu a fost corect interpretat, si anume faptul ca aproape toate textele cantemiriene, si cele în româneste, si cele în latineste, dar mai ales cele trei texte scrise în limba româna, sunt întesate de un veritabil aparat metatextual. Avem astfel cele doua „scari” din Istoria ieroglifica: la începutul cartii Scara a numerelor si cuvintelor streine tîlcuitoare, un ingenios glosar de neologisme cu ale sale 280 de „intrari”, iar la sfârsit Scara a numerelor si cuvintelor ieroglificesti tîlcuitoare, în care sunt decriptate semnificatiile denumirilor „ieroglifice” din roman (personaje, locuri, evenimente). La Divanul nu putem sa nu remarcam mai întâi, ca o expresiva optiune baroca, însasi dispunerea bilingva, „în oglinda” a versiunilor româneasca si greceasca. Se adauga, pe lânga sutele de citate din Biblie, din patristica si din literatura clasica greco-latina, frecventele insertii rezumative marginale ale fiecarui capitol. În fine, la finalul tipariturii, dupa pagina cu Ale stoicilor porunci dzeace, preluata de la Andreas Wissowatius, ne întâmpina, de asemenea bilingva, o ampla Scara a cartii dintai si a doa: fietecare glava în cîte cîte frundza si în care fata iaste, pentru lesne aflarea [celui] ce‑ar cerca, urmata de o scara (= sumar analitic dezvoltat) similara a cartii a treia. Toate acestea ne trimit tocmai catre acel apetit al artistului baroc de a‑si asuma mestesugul care sa îl conduca spre creatia a ceva cât mai complicat si cât mai artificial. Istoria ieroglifica, manuscrisul olograf al autorului Cred ca, din acest punct de vedere, cel mai bine s-a apropiat de o întelegere corecta a limbii si a stilului lui Dimitrie Cantemir regretatul nostru coleg Dragos Moldovanu în cele doua cunoscute carti ale sale (Dimitrie Cantemir între Orient si Occident. Studiu de stilistica comparata, 1997 si Dimitrie Cantemir între Umanism si Baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, 2002), unde a dovedit cu mare precizie, cu eruditie si cu un fundament teoretic adecvat, ca hiperbatul, adica dislocarea sintactica, este figura dominanta a stilului Cantemir, cea care guverneaza structurarea întregului discurs, inclusiv orientarea selectiilor frazeologice si lexicale. La prima vedere, explicatia poate parea riscata. De ce tocmai hiperbatul? Dintre sutele de figuri de stil înregistrate de tratatele de retorica literara, de ce tocmai acesta!?? Fiindca hiperbatul, adica dislocarea ordinei firesti a cuvintelor în fraza, este procedeul cel mai agresiv. Regasim acest primat al hiperbatului si la reprezentanti proeminenti ai barocului european, precum spaniolul Louis de Góngora, italianul Giambattista Marino sau germanul Andreas Gryphius. Înainte de Moldovanu, pentru a explica „nefirescul” sintaxei cantemiriene, în primul rând plasarea obligatorie a verbului-predicat la sfârsitul propozitiei, a fost formulata ipoteza unei „influente” dinspre sintaxa limbii latine sau a limbii turcesti (fiindca si în turca verbul este pus la sfârsitul enuntului!). Numai ca, daca examinam auto‑traducerea practicata de Cantemir din latina în româna a propriului tratat Historia moldo-vlachica (avem aici un câmp de cercetare absolut fascinant, cel al auto-traducerii!), constatam ca, în româna, el pune verbul la urma si acolo unde în latina nu este asa. Mai mult înca, dincolo de modificarea ordinii în enunt a partilor de propozitie, gasim la Cantemir, nu rareori, dislocari care afecteaza nu doar norma, adica obisnuinta cititorului de a auzi ceva, ci chiar sistemul limbii ca atare; remarcam, de exemplu, separarea nefireasca a auxiliarelor la perfectul compus sau la viitor: am cu tine mult vorovit, în loc de am vorovit mult cu tine, sau eu te voiu pre tine cum mare sila certa, în loc de eu te voiu certa pre tine cu mare sila. Orice vorbitor al limbii române „simte” ca între auxiliar si participiu, respectiv infinitiv, nu se poate rupe ceva. Cantemir, dupa cum stim, o face sistematic. (Va urma) * Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
