Coman Sova face parte din familia poetilor reflexivi pentru care meditatia si sunetul trairilor interioare sunt mai importante decât glasurile ce se ridica din agora. El are, printre altele, meritul de-a lasa anumite spatii goale în poezia sa pe care sa le umple, în functie de sensibilitate si de propriile-i trairi, Maria Sa, Cititorul, care devine, printr-un astfel de act, partas la creatia poetului. Nevoia de alb se traduce la Coman Sova printr-o discreta nevoie de puritate. Coman Sova pare sa nu conceapa existenta decât în forma ei imaculata. De aici si obsesia cercurilor si a liniilor din peisajele sale. Opusul albului este griul. Griul semnifica lipsa sentimentelor, existenta anosta, golul existential, care în unele din poeziile lui Coman Sova devine un fel de plumb bacovian, o obsesie. De altfel albul sau izvoraste din gri. Uneori si griul dintr-o abundenta de alb. De aici si introspectia ce îmbraca diferite chipuri: „Am privit în oglinda/ îndelung./ Cine o fi omul acesta?/ Cine?” Cine altceva decât imaginea rasfrânta a eului? Dar nu a oricarui eu, ci al unui eu transfigurat, aparut sub forma unui copac desfrunzit peste crengile caruia s-a surpat, din pricina angoasei, cerul. Confruntarea cu propria sa imagine din oglinda da nastere la gânduri si sentimente difuze: „Ne uitam unul în ochii celuilalt/ îndelung./ Poate ca am fost cândva împreuna./ Poate.” Exista un nevazut fir blagian de contopire a regnurilor în lirica lui Coman Sova. Dupa cum exista si unul de sorginte labisiana, de transfigurare a materiei sentimentale pâna la mineral. De la Lucian Blaga poetul nu si-a însusit lectia de a nu strivi corola de minuni a lumii, ci doar de a percepe tainele cu privirea launtrica, fara mirare, uneori si fara cuvânt, traind mereu înlauntrul fenomenelor, cum spunea Nichita Stanescu, iar de la Labis, înaintasul, dar si colegul sau de generatie, sa patrunda în tainele iubirii si a alcoolurilor tari. Daca la Labis simtim o vibratie ce pare sa zguduie parca întreaga materie a creatiei, la Coman Sova sufletul si materia par sa-si fi gasit un echilibru precum undele tacute ale unui lac, ondulându-se lin între apolinic si dionisiac. Desigur, exista si o linie bacoviana în poezia sa. Când spun asta ma gândesc la acele poeme impresioniste ale poetului în care predomina griul. Daca plumbul lui Bacovia ramâne plumb, îngreunând amurgurile de toamna, griul lui Coman Sova apartine unui alt anotimp sentimental. Peisajele sale nu sunt deprimante, ci doar amagitoare, iar iubirile pline de o stranie însingurare: „Un inel de argint, parca de argint,/ i l-am întins unei femei întâlnite./ De-abia îi mijea zâmbetul,/ poiana de maci./ Mi-l ia cu mâna cu tot,/ smulgându-mi-o de la umeri.// Aceasta se întâmpla când/ cineva singur/ se întâlneste cu altcineva singur.” În general, argintul e interpretat ca un simbol al puritatii, el simbolizeaza intuitia feminina si cunoasterea launtrica. Iata însa ca în cazul poemelor lui Sova cunoasterea launtrica nu duce neaparat la întelegerea aproapelui, la compasiune, ci mai degraba la rapacitate sentimentala. La acaparare si posesiunea identitatii celuilalt. Femeia întâlnita pe strada, al carei zâmbet aduce cu o poiana plina de maci - nu-si poate stapâni instinctele. Singuratatea o face sa ia inelul cu tot cu bratul care i-l întinde. Concluzia la care ajunge poetul la finalul întâlnirii e una nelinistitoare: astfel de lucruri se întâmpla, spune Sova, atunci când cineva singur se întâlneste cu altcineva la fel sau poate si mai singur. Atunci, cu sau fara voia lor, mânati de instinct, îndragostitii se devoreaza între ei cu sagacitate. Aceiasi singuratate îl împinge pe îndragostit sa-si devoreze fiinta iubita atunci când aceasta îi iese în cale. Si invers. Yin si yang se devoreaza reciproc ramânând închise în perimetrul aceluiasi cerc. Oamenii când sunt îndragostiti, afirma Coman Sova, „raspândesc multa lumina” în jurul lor, tinzând sa devina mai întâi fructe, apoi flori: în momentul iubirii „trupul întreg ni se face polen”, iar mâinile, deget cu deget, si ochii li se umplu de flori si de inele. Memorabile, în acest sens, sunt autoportretele sale trasate din câteva linii, pornind de la un eveniment cotidian. Mut ca o lebada, Lucian Blaga cauta apa în care curcubeul îsi bea „frumusetea si nefiinta”. Coman Sova cauta propria sa fiinta, cu toate trairile sale mai mult sau mai putin tulburi. În acelasi timp, el e - ca Nicolae Labis - un spirit al adâncurilor. El îsi cauta eul, disecând faptele marunte ale zilei, pentru a le ridica din contingent într-o alta sfera imperceptibila simturilor noastre. El zamisleste comori din lucruri cele mai obisnuite, împodobind corola de minuni a lumii nu numai cu fapte si sentimente luminoase, ci si cu neîmpliniri si gânduri neduse pâna la capat. „Cine stie prin ce foc trec cristalele/ ca sa devina cristale”, spune poetul într-o alta poezie. La fel se întâmpla si cu sentimentele. Ele se amplifica daca au trecut prin flacara iubirii. Aceiasi flacara, arzând prea mult, le face sa se raceasca pâna devin cenusa. Iata cum suna unul din aceste poeme: „În sângele care trece prin inima/ de saptezeci si doua de ori pe minut/ si de o suta patruzeci de ori/ când viata o cere,/ în silabele tâmplelor arse,/ în toate cele marturisite/ si nemarturisite/ sunt eu, împodobit cu erori/ ca o livada de fructe.” În ciuda trecerii timpului, în ciuda tuturor schimbarilor ce se desfasoara în trup si în suflet, identitatea eului ramâne aceiasi. Dar iata ce spune si Platon în Banchetul, prin gura Diotimei, referitor la aceste schimbari: „Pe de alta parte sa ne gândim ca aceasta înnoire are loc chiar înlauntrul rastimpului pe care îl numim viata fiecarei fiinte si câta vreme ramâne ea însasi. Doar asa spune ca orice fiinta, din copilarie pâna la batrânete, este aceeasi fiinta, desi în ea nimic nu ramâne acelasi, ci, mereu pierzând câte ceva, întregul ei trup se înnoieste mereu. Parul, carnea, oasele, sângele, totul. Dar sa nu credem ca lucrul acesta este adevarat numai pentru trup, ci si pentru suflet: nici una dintre înclinarile, felurile de-a fi, parerile, dorintele, placerile, durerile, spaimele cuiva nu ramân de-a lungul vietii nimanui statornice, ci se schimba mereu prin disparitia uneia si aparitia alteia. Însa nimic mai ciudat decât faptul ca pâna si cunostintele noastre se primenesc, unele aparând si alte disparând din mintea noastra si nu numai ca noi nu suntem aceiasi în ce priveste cunostintele noastre, dar si fiecare dintre aceste cunostinte în parte sufera aceleasi schimbari.” Ramâne neschimbata doar puterea noastra de a trai înlauntrul epidermei noastre aflate într-o perpetua înnoire. Se schimba celule creierului, celule trupului, se schimba gândurile, se schimba si sentimentele, ne schimbam si noi, ramânând însa neschimbati în esenta eului nostru. „Tot în chipul acesta dainuie orice fiinta pieritoare, nu ramânând cu desavârsire ea însasi mereu, ca fiintele divine, ci lasând mereu în urma ei, în locul vechii fiinte îmbatrânite, o fiinta noua, totusi asemanatoare ei”, îi spune Diotima lui Socrate. Dar, am putea adauga noi, plecând de la acest dialog, în momentul în care doua fiinte se îndragostesc una de cealalta, celule lor devin pret de câteva clipe nemuritoare, asemenea celulelor zeilor, iar trupurile se unesc într-un singur trup reconstituind fiinta androgina ca simbol si totodata un imn închinat întelepciunii si frumusetii absolute. Momentul despartirii îndragostitilor dupa clipa suprema a iubirii e surprins de poetul Coman Sova în Renuntare: „Poarta-mi tu sângele astazi - invoca el -, sângele acesta plin de amintiri,/ poarta-l tu”, iar pe mine lasa-ma aici, pare sa spuna poetul, golit de toate simturi, ca pe o carcasa goala. „Ia-mi si uzul, ca sa fie liniste,/ si ochii, ia-mi-i, si bratele,/ vreau sa ma simt ca la început/ când eram în lava fierbinte” a haosului si dumnezeirii, „laolalta cu marile si muntii”, si, mai ales, cu toata materia din cosmos. „Poarta-mi tu, iubito,/ sângele si bratele, si auzul, si ochii”, fii ceea ce sunt eu si ceea ce esti tu acum, doua mari singuratati biruitoare. Autoportretele lirice ale lui Coman Sova sunt strabatute de un tainic sentiment al trecerii ireversibile a timpului, a rotatiei anotimpurilor si vârstelor omului: „Mai înainte de ceea ce sunt/ parca fusesem altceva,/ ceva ce nu eram.// Începusera sa apara fire albe/ în mijlocul ierbii”, iar eu alergam, „alergam dupa vietatea unui vis,/ a unui vis pe care îl uitasem.” „Era si ea acolo - continua poetul fara sa precizeze daca ea este iubita vesnic dorita, dar niciodata întâlnita sau moartea. „O vedeam aievea - spune poetul”. Si ea „era acolo unde simteam ca este”. Adica, adaugam noi, era pretutindeni si nicaieri. Ceea ce caracterizeaza lirica lui Coman Sova, spune criticul Marian Popa, este discretia, care devine forta de gravitatie interioara a poemelor sale. Discretia, afirma Marian Popa, „este semnul celor puternici: a nu spune totul despre tine sau despre obiectele exterioare ale actiunilor tale presupune efort. Adica sacrificiu. Practic, în poezie, aceasta discretie înseamna lacuna, understatement, înseamna uneori prezenta sentimentelor prin curba indefinita a unei sfericitati einsteiniene. Discretia înseamna prezentarea cauzei fara a prezenta si efectul, reprezentarea efectului fara a numi cauza”. Si, desigur, prezentarea iubirii fara a numi iubirea. Apartinând ca vârsta generatii saizeci, din care fac parte, printre altii, Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, dar si Ana Blandiana, Ileana Malancioiu, Adrian Paunescu, Grigore Vieru, dar totodata si generatiei saptezeci, daca luam în ecuatie data debutului literar (Astrul nimanui, Ed. Eminescu, 1970), Coman Sova face parte din familia poetilor reflexivi pentru care meditatia si sunetul trairilor interioare sunt mai importante decât glasurile ce se ridica din agora. El are, printre altele, meritul de-a lasa anumite spatii goale în poezia sa pe care sa le umple, în functie de sensibilitate si de propriile-i trairi, Maria Sa, Cititorul, care devine, printr-un astfel de act, partas la creatia poetului. Nichita Danilov este scriitor si publicist
