Marele nostru noroc e ca nu cadem de sus pentru ca nu am apucat sa ajungem înca acolo, din aceasta cauza n-o sa ne doara prea tare. Ca întotdeauna, fiind mai mereu ba în tranzitie, ori sub dominatie, mai „în curs de dezvoltare”, dar niciodata evoluati, nu am reusit sa simtim aerul rarefiat al înaltimilor civilizatiei de care s-a bucurat ceva vreme Vestul. E un avantaj si asta, nu, sa fii mediocru? Cica sa scriu ceva despre Ziua Culturii Nationale, îmi sugereaza sotia. Si m-am ambitionat, pe bune, am vrut sa scot ceva, dar nu am putut. Ce pot eu sa mai spun despre clasici sau moderni decât s-a spus deja de catre oameni avizati în domeniu? Nimic. Ce mai pot eu sa fac e sa ma uit în jur ori pe Internet si sa constat ce se petrece concret în ziua de azi. Si nu pot sa vad decât decadere. Internetul e plin de incultura, de lipsa de educatie esentiala, una fara precedent, as putea spune, pentru ca se întâmpla în medii urbane unde cândva erau pretentii de civilizatie. Am fost placut surprins sa constat ca unele ramuri ale culturii, cum ar fi muzica clasica, nu au disparut complet, sunt înca câtiva încapatânati care mai merg la concerte, care mai gasesc placere în treaba asta, dar sunt din ce în ce mai putini. Majoritatea nu mai au rabdare pentru asa ceva, nu mai au dezvoltate organele receptoare pentru respectivele sunete, se plictisesc foarte repede. Generatiile tinere vor actiune, viteza, tac-pac! Si cum se vede clar ca România merge hotarât pe drumul Occidentului, care Occident cica a intrat oficial în declin pentru ca i s-au terminat bateriile, nu poti sa faci decât o deductie si sa constati ca si România merge pe acelasi drum. Marele nostru noroc e ca nu cadem de sus pentru ca nu am apucat sa ajungem înca acolo, din aceasta cauza n-o sa ne doara prea tare. Ca întotdeauna, fiind mai mereu ba în tranzitie, ori sub dominatie, mai „în curs de dezvoltare”, dar niciodata evoluati, nu am reusit sa simtim aerul rarefiat al înaltimilor civilizatiei de care s-a bucurat ceva vreme Vestul. E un avantaj si asta, nu, sa fii mediocru? Ceva comic e ca România ar putea sa devina complet occidentala abia dupa ce Occidentul va fi decazut complet, atât de în urma suntem. Tare, nu? Apropo de Occident si de prabusirea lui cântata de multi „muzicanti” din zilele noastre, nu poti totusi sa nu constati ca e putin adevar în treaba asta, fie el si cât un bob de neghina. S-a si scurs destul de mult timp de când Oswald Spengler, marele filosof german, a prevazut ca un adevarat Nostradamus al secolului XX ca civilizatia vestica nu mai are multe zile, si ar fi fost culmea sa nu se adevereasca ce a spus pentru ca prea se legau ideile în cartea lui Declinul Occidentului ca sa nu se întâmple aievea, macar din respect pentru cât s-a chinuit omul si cât a studiat în directia asta. Si nu ai cum sa nu-i dai dreptate, e clar ca toate civilizatiile urmeaza un ciclu de dezvoltare naturala, ca niste organisme vii: nastere, maturizare si moarte/declin. Ori precum cele patru anotimpuri: primavara (nasterea si copilaria), vara (tineretea), toamna (maturitatea) si iarna (batrânetea si moartea). Au fost deja destule exemple în istorie de civilizatii care s-au comportat aproape identic, ca sa nu zici ca totul a fost doar o coincidenta, iar acum e total diferit. Toate marile culturi au urmat acelasi traseu de viata de-a lungul câtorva sute de ani: cultura egipteana, clasica (civilizatia greco-româna), chineza, babiloneana, indiana, araba. Prin urmare Occidentul si cultura sa, faustica, asa cum o denumeste Spengler, nu are cum sa urmeze alt destin, oricât de mult s-ar strofoca. „Exista o crestere si o îmbatrânire inevitabila a culturilor, a popoarelor, a limbilor, a adevarurilor, a divinitatilor, a peisajelor, asa cum exista stejari, pini, flori, ramuri, frunze tinere si batrâne”, afirma el. „Fiecare cultura are posibilitatile ei expresive noi care germineaza, se maturizeaza si dispar fara întoarcere.” E destul de trist când te gândesti, dar, daca tot e perioada din an a lui Eminescu, n-ai cum sa nu recunosti ca asa-i viata, „toate-s vechi si noua toate…” Sau, cum zice tot românul utilizator de retele de socializare de azi: CSF, NCSF? (trad. „Ce sa faci, n-ai ce sa faci?”). Partea buna e ca omenirea în sine cica nu îmbatrâneste, ci trece printr-o continua regenerare, desi nici asta nu e sigur, s-ar putea ca la o scara mult mai mare sa se petreaca si acolo niste degradari genetice, ori ceva de genul asta. Imitatia tarilor mai dezvoltate decât noi, pe care ne-am dorit-o atât de mult si pe care am practicat-o din secolele trecute pâna în prezent, începe sa dea roade, începe chiar sa para a fi propria noastra natura. Gândirea si comportamentul de tip urban second hand pare sa fie dominanta în România, doar ca e si profund falsa. Nomazii veniti de la tara care se cred azi oraseni get-beget si care au uitat aproape complet cultura autentica din care au venit adoptând una straina fara sa clipeasca, acesti paraziti ai marilor metropole amestecati într-o masa fara forma si agitata, fara religie, inteligenta, sterili din punct de vedere creativ, se cred noii cetateni ai lumii. Si ce poate sa însemne asta decât un sfârsit? E adevarat ca poporul si cultura americana, australiana si altele asa au început, cu astfel de oameni, dar acolo nu a fost imitatie, a fost autenticitate din nevoia de supravietuire. Ei au creat o cultura originala fortati de împrejurari si le-a reusit. Dar noi, aici, ne jucam pur si simplu cu masinuta în nisip. Noi, doar luam în brate corectitudinea politica, pentru ca asa ni se spune, ca sa fim ascultatori, si ne apucam fara niciun discernamânt, vorba unui filosof, sa spunem ca papagalii „ceea ce trebuie trecut sub tacere, si sa trecem sub tacere ceea ce e nevoie sa se spuna”. Filosoful german spunea bine de tot ca „orice grec are o trasatura din Don Quijote si fiecare roman, o trasatura din Sancho Panza, toate celelalte calitati fiind umbrite de acestea doua”, afirmatie perfect valabila si pentru români. „Orasul de tip occidental, continua el, nu are înauntru un popor, ci o masa” incapabila de a mai întelege valorile traditionale, totul reducându-se la „traditionalul” panem et circenses care reapare sub forma luptei pentru salarii si a celei de pe terenurile de sport, singura unitate de masura fiind banul. Asta nu poate sa însemne decât o disparitie a culturii. Da, pentru a supravietui, un imperiu precum cel Occidental nu are alta sansa decât sa se extinda, dar Globul Pamântesc a devenit datorita tehnologiei prea mic pentru o expansiune infinita si nu mai e loc nici pentru asa ceva. Si daca nu exista o alta alternativa ce se poate face? Nimic. Cum am mai spus, aceasta situatie a mai existat de câteva ori în istorie, stim la ce sa ne asteptam, e doar o chestiune de timp pâna ce semnalele evidente al colapsului se vor face simtite. Si totul poate fi masurat dupa exemplele precedente. „Oricine atinge aceasta culme va gasi aici fructul gata pârguit”, spune Spengler, îl va savura, apoi va parasi scena. În arta, de exemplu, pentru un occidental aproape tot ce s-a putut crea grandios s-a realizat, nu mai e loc de ceva mai bun, original, „posibilitatile lui arhitectonice sunt epuizate de o suta de ani”. Arta si filosofia occidentala sunt deja stoarse de continut, perimate, fumate. Ce a mai ramas de încercat este doar tarâmul mlastinos al „filosofiei afilosofice”, dupa care se pune cruce. De aici vine decadenta artelor contemporane, din lipsa de inspiratie. Autorul Declinului Occidentului prevedea înca din secolul trecut, cu mai bine de o suta de ani în urma, ca urmeaza în mod natural scaderea natalitatii, accentuarea exodului sat-oras, cresterea rolului social al proletariatului mereu în fluctuatie, criza materialismului, a socialismului, a parlamentarismului, degradarea atitudinii individului fata de stat, si iata ca exact asta se întâmpla. O alta idee interesanta mentionata este „influenta masiva a psihologiei colective asupra miturilor si cultelor” si, o chestie al naibii de bine zisa: „artele, religia, gândirea sunt dintr-o data tratate într-o maniera nu ideologica, ci strict morfologica”, asa se explica analfabetismul functional al tineretului de azi care nu mai e în stare sa înteleaga sensul artei, si iau mesajul ei drept unul real, ca un atac la persoana, nu mai stiu de gluma. Tot ce spune autorul unei opere este pentru ei ca o stire din realitatea imediata ce trebuie crezuta ca atare. De aia darâma ei statuile artistilor si ard cartile, pentru ca se simt atacati de ele... Degradarea unei civilizatii se vede cel mai bine în operele de arta produse în aceasta perioada care încep sa fie din ce în ce mai diluate în continut, sa nu mai aiba nicio substanta. Cum altfel se poate explica involutia cinematografiei americane, de exemplu, care a pornit cu nominalizari la Oscar magistrale precum Nasul, Casablanca, Pe aripile vântului, a trecut prin Zbor deasupra unui cuib de cuci sau Titanic si a ajuns la Barbie. Ce altceva mai poate fi spus aici? Briscan Zara este scriitor si publicist
