Ce fel de oameni sunt acestia, ne întrebam, care, cascând, vor sta pâna în ultimul moment, asteptând, de fapt, ca cineva sa le ceara sa plece? Musafiri care îsi vor aminti, în sfârsit, ca au si propria lor casa, propriul lor halat de baie, propria intimitate? Conform observatiilor mele, astfel de oaspeti apar adesea luându-te pe nepregatite, pur si simplu, te trezesti cu ei la usa. „Înca putin si clachez. Dupa ce pleaca, jur ca-mi iau concediu, vreau sa dorm o saptamâna!”, mi-a spus la telefon, a doua zi dupa Revelion, seara, o cunostinta, în timp ce mixa cu un aparat zgomotos niste albusuri într-un bol probabil din inox. „N-au plecat înca, se întinde petrecerea. Au venit pe 31 dimineata, asa, fara sa ma anunte. Apoi au spus ca ramân si la Revelion. Asa fac de vreo doi ani încoace, ma trezesc cu ei la usa. Nu mai am nimic în frigider, parca au napadit termitele, mai am cinci oua, o mâna de faina si fac rapid vreo doua checuri. N-ai niste sarmale în plus? Sau niste cârnati? Îl trimit acum pe Gelu sa le ia!” Am simtit ca a atins apogeul. Mi-am amintit ca în tinerete, în fata unor asemenea chermeze, în care musafirii, – de regula, cei cu care te trezeai neanuntati cu ei la usa –, nu se mai lasau dusi, eram chinuita de un puternic sentiment de vinovatie pentru oboseala mea si pentru lipsa dorintei de a continua sa mai fiu o gazda ospitaliera, cu maniere placute, în timp ce „ramasitele” din grupul oaspetilor nu voiau, sub nici un chip, sa plece acasa. Am „îndurat” prezenta parca nesfârsita a unora si doar în interioritatea mea mi-am pus întrebari retorice stând cu ochii tintiti spre ceas: „Cu ce am gresit?”, „Când se va sfârsi acest cosmar?”, „Când voi putea sa ma asez în pat si sa ma odihnesc?”. Si a trebuit sa nu-mi pierd rabdarea, sa zâmbesc, sa pregatesc, în miez de noapte, pentru a cincea oara un platou cu ceva „de rontait”, sa ma asez lânga ei la masa cu o figura obosita si sa privesc cât de discordant curgea deja discutia. O discutie în care nu mai era mare lucru de spus, dar, totusi, cineva mai avea de adaugat ceva. Apogeul acestor experiente neplacute, care a dus la schimbarea radicala a comportamentului meu vis-à-vis de anumiti musafiri, s-a produs dupa o lunga, exagerat de lunga sedere a unei doamne la o cafea, o doamna care îsi facuse un obicei de a ne vizita, neanuntat, duminica, singura mea zi libera pe atunci. Musafira, privind spre fereastra, si vazând ca e noapte de-a binelea, s-a ridicat, într-un final de pe fotoliu, îndreptându-se, ca orice om care se pregateste de o plecare dintr-un cartier în altul, spre baie. Am rasuflat usurata: Chem un taxi?, am întrebat ferm. Nu, a raspuns. Dupa mai bine de o ora, musafira a aparut în living, spre surprinderea mea, îmbracata cu halatul meu de baie, parul ud, strâns într-un prosop si încaltata cu sosetele si papucii sotului meu: „N-am apa calda acasa, am uitat sa-ti spun, ne-au sistat furnizarea în Primaverii, asa ca m-am balacit si eu în cada! N-ai si tu un deodorant, un parfum mai acatarii, ca n-am gasit în dulap! Muskul asta miroase de parca zici ca-i pentru morti!”, a râs ea zgomotos. Ce fel de oameni sunt acestia, ne întrebam, care, cascând, vor sta pâna în ultimul moment, asteptând, de fapt, ca cineva sa le ceara sa plece? Musafiri care îsi vor aminti, în sfârsit, ca au si propria lor casa, propriul lor halat de baie, propria intimitate? Conform observatiilor mele, astfel de oaspeti apar adesea luându-te pe nepregatite, pur si simplu, te trezesti cu ei la usa. Sau apar foarte târziu la o petrecere organizata – dupa o ora sau chiar doua. De parca de la bun început a existat dorinta de a încalca granitele personale ale gazdei care a stabilit un cu totul alt program. La urma urmei, de ce le-ar pasa? Acestea sunt granitele altor oameni si ei le au pe ale lor, pe care le respecta. Granitele lor, conditiile lor, obiceiurile lor, pe care nu vor sa le compromita pentru nimeni. În aceste cazuri, mi-am dorit mereu sa le spun: „Cocosul a cântat de mult! Am terminat de mult cafeaua! Chiar si borsul si friptura! În doua ore trebuie sa plec la munca!” Sau, pur si simplu: „Vreau sa dorm!” Dar mi s-a parut ca nu vor auzi, tot asa cum nu au vazut de câte ori am cascat, de câte ori am spus ca am câteva treburi de rezolvat, ori ca am o întâlnire cu cineva în oras si ar trebui sa plec. Acesti „infractori ai granitelor personale” nu aud si nu vad, orice grimasa ati face sau orice aluzii subtile ati arunca. Ar fi convenabil, desigur, daca fiecare gazda ar avea o lista cu instructiuni clare –„nu va întindeti mai mult de o ora la cafea, nu-mi folositi obiectele personale când intrati în baie, nu-mi cereti la finalul cafelei sa va împrumut bani pentru taxi si o tura prin Carrefour”. Ar fi uimitor si interesant daca aceasta lista cu instructiuni s-ar schimba în timp real, adaptându-se la noi nevoi, perioade din viata, anumite persoane, crize si descoperiri personale. Dar un astfel de document nu este emis nicaieri, asa ca cei din jurul tau pot doar ghici – pe baza semnelor indirecte si a interpretarilor personale – unde se termina zona de confort dintre musafir si gazda. În plus, chiar gazda însasi nu realizeaza întotdeauna si ce este bine si ce este rau pentru ea. De ce? Fiindca nu si-a facut niciodata o introspectie, ce anume si-ar dori de la un musafir sau cât timp ar dori sa-i dedice acestuia. Cunostinta mea, cea cu checul, înca nu constientizeaza faptul ca musafirii îi încalca granitele personale ori de câte ori au chef . Timpul ei a devenit o pensiune în care usile se deschid la orice ora, iar ea este singurul receptioner si bucatar de serviciu. Nu exista o definitie unica a granitelor personale. Dar daca încercam sa o formulam, putem spune ca granitele personale sunt sentimentul nostru interior care ne ajuta sa despartim „eul” de „masca”, sa separam ceea ce este al nostru de ceea ce nu este al nostru, ceea ce dorim si nu dorim în anumite momente. Practic, altii îsi închipuie ca pot sa decida si sa gândeasca în privinta ta asupra lucurilor care te definesc, impunându-ti comportamentele, timpul, dorintele si gusturile lor. Si nu este vorba doar de vizitele inopinante. De exemplu, s-ar putea sa nu-ti faca mare placere când cineva pune mâna pe telefonul tau, fara permisiune, pentru a vedea cine îti telefoneaza. Sau te ia la întrebari de ce citesti seara, când ai putea sa iesi în oras la mall, asa cum face el. Sau îti interzice sa vorbesti cu o persoana cu care tu personal nu ai nimic de împartit, fiindca tocmai s-a certat cu ea si nu o place. Aceasta lista poate continua, fiecare va avea propria sa lista cu granitele lui personale. Încalcarea lor este cel mai adesea asociata cu exprimarea de opinii nesolicitate, morala si sfaturi si încercari de a manipula o persoana. Cineva vine în vizita si gazda îl întreaba cu insistenta despre viata sa personala, amintindu-i ca îi trece timpul si nu va mai putea avea copii daca nu se casatoreste rapid, desi n-a întrebat nimeni musafirul daca chiar îsi doreste o familie sau copii. Granitele personale nu sunt statice, ele se pot schimba de-a lungul vietii, în relatiile cu diferiti oameni, în functie de situatie si chiar de starea emotionala. De exemplu, atunci când esti suparat, s-ar putea sa nu vrei sa fii îmbratisat de partenerul tau, chiar daca îmbratisarea lui te face, de obicei, fericit. Ai nevoie de spatiul tau personal, de momentul tau de introspectie, de singuratate pentru câteva momente. Cei apropiati care arunca lucruri care nu le apartin fara sa întrebe, sunt de asemenea „infractori ai granitelor personale”: parintii arunca, adeseori, jucariile preferate ale copiilor sau le ofera altora mai mici, fara sa-i întrebe daca doresc asta. Pentru un copil acest gest poate produce o adevarata trauma, el este legat emotional si afectiv de jucarii, fac parte din lumea lor mica. Apoi, persoanele straine sau rude, dând sfaturi atunci când nu sunt cerute, despre cum sa traiesti cu partenerul, cum sa cresti un copil, cum sa te îmbraci. Îngrijorator e atunci când rudele sau prietenii nu vor sa ia în serios regulile de crestere a unui copil într-o familie, care ignora cererile de a nu rasfata copilul cu dulciuri, de a nu-l învata cuvinte obscene, ei încalca, de asemenea, granitele familiei care a stabilit un model de educatie, altul decât cel oferit de ceilalti. I-am întâlnit adesea pe adeptii esteticului, care pun, când se afla într-o vizita scurta, ordine în apartamentul altcuiva, sugereaza cum ar trebui sa-si aranjeze mobila, cum ar trebui sa decoreze masa, dupa gustul lor. „O sa-ti dau eu niste pahare din cristal, cu picior, vad ca ai numai din sticla, si asa am multe si n-am ce face cu ele!” Aceiasi binevoitori care fac remarci controversate si devin chiar extrem de critici în ceea ce priveste aspectul cuiva: „Esti însarcinata sau te-ai îngrasat?”, „Ti-ai facut si tu, în sfârsit, la coafor, parul!”, „Interesanti bocanci, dar poti merge cu ei? Nu-s prea grei pentru picioarele tale?”. Cu totii am avut parte de asemenea experiente, poate multi dintre noi suntem chiar dintre acesti „binevoitori”, mereu atenti la modul altora de a trai, de a iubi, de a se îmbraca sau de a evolua profesional, încalcându-le principiile, dorintele, gusturile, deci, granitele lor personale. Cel mai important indicator ca acestea sunt încalcate este furia ta, precum si sentimentele si emotiile similare: iritare, indignare, rusine, revolta. Pe lânga contactele din viata reala, cele care ne încalca cel mai des granitele, exista si o influenta subtila si toxica a retelelor sociale si a industriilor modei asupra noastra. Granitele noastre sunt încalcate prin plantarea ideilor despre cum ar trebui sa aratam, ce haine ar trebui sa îmbracam, cum sa avem grija de noi însine. Începem sa dorim ceea ce nu ne-am dorit înainte, sa cumparam ceea ce nu avem nevoie, ceea ce nu ni se potriveste, doar pentru ca „asa se poarta”, „sa nu râda lumea de mine la serviciu” , „e cool”. Si aici consta pericolul, pentru ca procesul acesta, de încalcare a granitelor personale, are loc aproape neobservat de noi. Granitele personale sunt invizibile, dar sunt „garduri” foarte importante care separa o persoana, obiceiurile, aspiratiile, actiunile si gândurile sale de lumea exterioara. Ele sunt necesare pentru a proteja individul si ceea ce este valoros pentru el – timp si energie, emotii si sentimente, valori culturale, religioase si etice, sexualitate, spatiu personal si chiar lucruri. Granitele prea înalte, impenetrabile, te pot izola de lume si te pot duce la singuratate, iar lipsa granitelor ameninta pierderea identitatii si stresul din cauza interventiilor externe constante. Practic, nu te mai regasesti în nimic care sa te defineasca. Asa cum spuneam, ar fi convenabil daca ne-am putea defini public granitele personale, pentru ca ar ajuta la construirea de relatii sanatoase cu lumea exterioara - cu un partener, în familie, cu prieteni sau colegi – împiedicându-le sa devina periculoase sub forma violentei psihologice si, uneori, fizice. O sotie sau un sot ar trebui sa stie ca partenerului îi displace sa fie deranjat în timp ce lucreaza sau cânta în baie, sau ca, atunci când vine nervos si obosit de la munca, detesta ca celalalt sa puna si mai mult paie pe foc reprosând ca nu aduce prea multi bani în casa. O prietena trebuie sa stie ca sfaturile ei privind relatiile tale familiale sau viitorul tau profesional te deranjeaza, îti încalca granitele, viata intima si aspiratiile tale nu ar trebui sa fie prioritatea ei, ci a ta. Altfel, daca nu definesti granita si ea va continua sa se creada utila prin sfaturile ei, raportate la propria sa viata, ai putea, banuind-o de invidie, rautate sau de gelozie, sa ai resentimente fata de ea, iar relatia pe care o credeai stabila, sa se încheie surprinzator de repede. Trasarea granitelor protejeaza relatiile, stima de sine, ajuta la stabilitatea prioritatilor si la mentinerea echilibrului între diferitele domenii ale vietii. Dupa cum am spus mai devreme, un indicator important al încalcarii limitelor personale este o emotie precum furia. Prin urmare, pentru a te putea proteja, este important sa fii în contact sanatos cu furia ta si sa o poti exprima în mod adecvat: sa nu o ignori si sa acumulezi, apoi sa explodezi, ci sa vorbesti despre asta deschis celuilalt, trasând clar granita dintre tine si celalalt. Un model interesant pentru protejarea granitelor personale,pe care îl putem utiliza în mesajele pentru cei din jur si pentru a fi perfect întelesi, l-a propus Marshall Rosenberg: fapt – sensul faptului – nevoi – solicitare. Raportat la povestea amicei mele, ar suna cam asa: „Când veniti neinvitati la Revelion si voi plecati dupa doua zile, simt ca nu respectati regulile familiei mele si acest lucru ma deranjeaza. Este mult mai placut pentru fiecare din noi sa stabilim din timp o petrecere si, odata stabilit, sa ne rezumam doar la petrecerea dintre ani, iar dimineata sa încheiem distractia. Asadar, altadata, va rog sa tineti cont de timpul nostru si de rugamintea noastra”. Ca nu vor mai veni si la anul la petrecere, ca vor tine cont si nu vor fi lezati de cele spuse, nici Rosenberg, nici noi nu putem paria pe asta.Un lucru e sigur: veti avea un motiv, daca nu au avut urechi sa auda, sa nu mai deschideti poarta oricui va va bate în ea. Cristina Danilov este psiholog
