În general, persista o impresie de parasire: drumuri desfundate, cladiri parasite, fara usi si ferestre, o salupa esuata pe malul Nistrului. La capatul podului dintre Râbnita si Rezina, ritualul cu granicerii glorioasei armate a 14‑a se repeta, aceiasi zece euro de persoana, spaga pe fata, fara nici o fereala, nici nu mai trebuie sa aratam pasaportul! Îi observ mai îndeaproape pe soldatii care patruleaza în scuarul de la capatul podului. Sunt barbati tineri, dar nu foarte tineri. Dincolo de aerul de aroganta suficienta si de siguranta de sine, vorbirea, figurile si gesturile lor nu tradeaza deloc o educatie prea exigenta. Lasa impresia unor intrerlopi care se simt protejati de un patron puternic. Ce ma intriga este faptul ca uniformele lor sunt doar aproximativ asemanatoare, parând sa fi fost încropite din ce a avut fiecare la îndemâna. Toti poarta pe brat o banderola cu culorile republicii separatiste, unii au pe boneta însemnele sovietice, secera si ciocanul încrucisate. În monotonia drumului, deschid la un moment dat, în soapta, o discutie cu Valentina, pe care o simt suparata. Intuiesc si cauza supararii. Patrioata riguroasa, la întâlnirea cu colegii de la universitatea din Râbnita a refuzat sa vorbeasca limba rusa, solicitând sa se vorbeasca în limba oficiala a statului, adica în limba româna (moldoveneasca). A stat îmbufnata pâna la un moment dat, când nevoia de comunicare a biruit si a început sa vorbeasca si era ruseste, limba pe care o cunostea, de altfel, foarte bine. Ma straduiesc sa îi dau un raspuns convenabil întrebarii pe care mi‑o pusese în soapta la un moment dat: Cum puteti le faceti pe plac si sa vorbiti rusa, limba opresorului? Încerc sa o lamuresc pe preopinenta mea de deosebirea pe care trebuie sa o facem între un regim opresiv si inuman si limba poporului pe care împrejurarile istorice l‑au condus catre respectivul regim politic. Nu gasesc ceva mai potrivit decât sa îi reproduc, în oglinda, un dialog pe care l‑am avut, la Iasi, în jurul unei mese festive. Acum câtiva ani, un „patriot” resentimentar, fost înalt functionar în ministerul agriculturii într‑unul dintre guvernele post-revolutionare ale lui Iliescu, ma întreaba insidios: ‑ Am auzit ca tineti cu nemtii, domn’ profesor. -Da, domnule, sunt germanofil! - Dar cum puteti, domnule, sa tineti cu nazistii astia? Pentru acest ipochimen, toti nemtii de azi, prietenii si fostii mei studenti, sunt nazisti! Am tacut, siderat, fara replica. Acum, ascultând propaganda putinista, înteleg în fine despre ce e vorba. Pentru perdantii nostalgici ai destramarii imperiului sovietic, „nazist” este termenul-fetis pentru a‑i denumi pe occidentali în general, dar mai ales pe germani si americani si pe toti cei care îi simpatizeaza. Chiar daca cei mai multi dintre ei, în România ca si în Rusia, s‑au îmbogatit prin jaf si frauda, fostii privilegiati ai „orânduirii” comuniste, neamurile si clientela lor, nu‑si pot stapâni ura si fantasmele revansiste împotriva Occidentului. Traversam satele, cu case modeste, din chirpici, mai rar din piatra. Unele sunt destul de îngrijite, dar vedem si multe gospodarii parasite si lasate în paragina. Majoritatea caselor sunt varuite cu un albastru intens! Ici-acolo, se iteste câte o „vila” sfidatoare, cu doua niveluri si mansarda, de un perfect prost-gust, înconjurata cu ziduri de beton de peste doi metri înaltime. Este probabil vreuna din resedintele de vara (datscha) ale noilor potentati. În general, persista o impresie de parasire: drumuri desfundate, cladiri parasite, fara usi si ferestre, o salupa esuata pe malul Nistrului… Oprim la o rascruce, la marginea unui sat, unde pare sa fie un fel de târg improvizat. Câteva femei si câtiva barbati placizi, posomorâti si saracacios îmbracati, încearca sa vânda rarilor calatori niste legume, rosii, cartofi, pepeni, dovleci (ei le spun, ca si în Moldova „noastra”, dincoace de Prut, lubenite. Notez la repezeala, câteva „etichete”, scrise stângaci cu litere chirilice pe niste bucati de carton: pânele di grâu - 3 rubli, casî - 2 rubli paharu, samântî di rasaritî - 2 rubli vrafu, barabuli - 3 rubli chilogramu, capusta - 3 rubli capatâna. Bietii sateni, mai toti în vârsta, se exprima într‑un fel de jargon moldo-rusesc, singurul, probabil, pe care îl cunosc. Avem mereu în stânga, uneori foarte aproape de sosea, Nistrul. Peisajul este, adesea, miraculos! Malurile marelui râu sunt impresionante, când prapastioase, când line si strajuite de pajisti generoase. Oprim câteva minute ca sa admiram impunatorul deal-insula plantat în mijlocul fluviului, la Goian (pe tablita de la intrarea în sat: Гоян). Nu îmi pot reprima o comparatie cu splendoarea amenajarilor de pe malurile Loarei, fluviu cam de aceleasi dimensiuni cu obiditul Nistru. Wolfgang ma surprinde suspinând, pretind ca ma ustura ochii de oboseala. N‑am îndraznit sa îi rog pe tovarasii de calatorie sa oprim ca sa ma „botez” în apele Nistrului. O voi face câtiva ani mai târziu, la Hotin! Multumescu‑ti, Doamne, ca i‑ai îngaduit neînsemnatului baiat nascut pe tarmul dobrogean al Dunarii sa‑si hraneasca reveriile cu imaginea câtorva din râurile minunate ale acestei lumi: Rinul, Mosela, Main‑ul, Neckar‑ul, Oder‑ul, Ronul, Loara, Sena, Tibrul, Padul si Arno, Tamisa, calmul Ebru din La Rioja, modestul Dreisam de la Freiburg si modestul Saale din Turingia, enigmaticul Mtkvari (Kura) din Tbilisi, vijeliosul Urubamba din Machu Pichu, Niagara… Ca sa nu mai vorbesc de dragile râuri de acasa, în ale caror ape m‑am cufundat cu emotie ori de câte ori am putut, Moldova, Prutul, Siretul si Bistrita, Jiul, Muresul, Oltul si Argesul, Tisa, Crisurile si Somesul, Ialomita si Dâmbovita si acum, iata, Nistrul. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
