Prin Punctul sensibil criticul se reîntoarce la uneltele sale si o face în chip stralucit. Ce este „punctul sensibil”? Într-un scurt preambul, criticul arata cât de puternic traieste, cu întreaga lui fiinta, experienta lecturii; mai mult, are acum convingerea ca „niciodata literatura nu e mai mare decât atunci când se amesteca cu destinul si cotidianul, cu micile si marile întâmplari ale biografiei”. Am facut destul de multi ani (prea multi) cronica literara, am comentat o sumedenie de carti, am încercat sa fiu obiectiv si cumpatat în judecati. E însa lipsit de sens sa-ti temperezi entuziasmul atunci când te afli în fata unei carti exceptionale, admirabil scrisa de la un capat la altul si de o intensitate a reflectiei de care doar putine spirite sunt capabile. Cartea se intituleaza Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cartarescu (ed. Cartier) si este semnata de unul dintre cei mai importanti intelectuali români contemporani, Vasile Popovici. Profesor la Universitatea din Timisoara, cu o frumoasa cariera în diplomatie (a fost, printre altele, ambasador în Portugalia si în Maroc), prezenta activa în viata civica, Vasile Popovici este autorul mai multor volume de critica, printre care un superb eseu despre Rimbaud. Prin Punctul sensibil criticul se reîntoarce la uneltele sale si o face în chip stralucit. Ce este „punctul sensibil”? Într-un scurt preambul, criticul arata cât de puternic traieste, cu întreaga lui fiinta, experienta lecturii; mai mult, are acum convingerea ca „niciodata literatura nu e mai mare decât atunci când se amesteca cu destinul si cotidianul, cu micile si marile întâmplari ale biografiei”. Vede aici, prin analogie, o opera de vierme de matase, „ce-si secreta în exterior substanta intima”; avem a face, în fapt, cu o metafora a actului lecturii, când cititorul trebuie sa surprinda vibratiile infinitezimale ale misterioasei texturi. Suita de eseuri pe care ne-o propune Vasile Popovici în acest volum ne ofera multe surprize. Iata-l pe Maiorescu în ipostaza de exponent al… formelor fara fond, vorbind despre o literatura pe care o anticipeaza, o pregateste si o provoaca. În Craii lui Mateiu Caragiale atentia criticului e atrasa de prezenta Portugaliei; de aici, o pasionanta digresiune despre un ambasador portughez la Bucuresti pe care Mateiu l-a cunoscut, un conte dintr-o veche familie (probabil singurul conte adevarat din anturajul lui Mateiu) si care i-a nutrit scriitorului „visul lusitan”. Ambasadorul a ramas în România comunista, s-a însurat cu o localnica si a murit la Bucuresti în 1952. Ajuns în misiune la Lisabona, criticul merge sa viziteze palatul familiei bizarului ambasador, constatând, din nou, cât de permeabila este frontiera dintre realitate si fictiune în cazul Crailor. În „Mihail Sebastian - scrisori catre Nadia”, Vasile Popovici reconstituie o mirifica poveste de iubire: Nadia, o eleva de 15-16 ani, se îndragosteste de scriitorul aflat la vârsta maturitatii, fata pleaca împreuna cu familia din România, ajunge la Hollywood si în Monaco, a pastrat o serie de scrisori primite de la Sebastian (cele pe care ea i le-a trimis scriitorului s-au pierdut), Vasile Popovici ajunge sa o cunoasca pe aceasta Nadia (cu o biografie de personaj de roman) care îi încredinteaza, spre publicare, scrisorile. Sunt acestea, desigur, pagini de istorie literara, dar sunt, înainte de orice, pagini de umanitate profunda, generatoare de emotie puternica. Evocarea Monica Lovinescu si a lui Virgil Ierunca este si ea de o vibratie cu totul speciala, posibila doar prin întâlnirea unor spirite afine. Portretele sunt memorabile: Ierunca - distinctie, masca aristocratica, eleganta, delicatete extrema, iubirea absoluta cu care o înconjura pe Monica; ea - tachinându-l si reprosându-i mereu câte ceva, reprosuri ce erau tot o forma a iubirii, el imperurbabil, „ca si când formele în care ea-si îmbraca iubirea nu aveau nici un fel de importanta, fiindca el stia sa aleaga ceea ce era esential din ce spunea ea”. Impresionante sunt si textele în care sunt evocati Sonia Larian si Lucian Raicu; în ce-l priveste pe acesta din urma, retin doua formule percutante: „cabotinajul emotiei” si „o lentoare plina de suspans”. Constat ca dau prioritate memorialistului si portretistului, riscând sa-l pun în umbra pe criticul literar, ceea ce ar fi nedrept. Vasile Popovici scrie subtil si aplicat despre Marin Preda, Ileana Malancioiu, Sorin Titel (socotit un mare nedreptatit), Livius Ciocârlie, Adriana Babeti, Daniel Vighi, Mircea Mihaies, schiteaza, în fraze putine, dar pregnante, personalitatea lui Nicolae Manolescu si a lui Marian Papahagi. Studiul despre Mircea Cartarescu pune în relatie trei dintre cartile esentiale ale scriitorului - Orbitor, Melancolia si Solenoid. Criticul ne dovedeste, în textele despre Edgar Papu si Nicolae Breban, ca poate fi si un polemist necrutator. În fine, amplul studiu consacrat lui Eminescu e o splendida analiza în adâncime a temei oglindirii, tema care, demonstreaza criticul, configureaza imaginarul eminescian: observatiile de mare finete sunt la tot pasul, demonstratia e fara cusur. Aparitia acestui volum al lui Vasile Popovici e, pentru critica literara româneasca de astazi, un eveniment. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
