Incredibilele turbulente politice la care asistam în ultimii ani, cu guverne multicolore care nu rezista nici macar un an si cu aliante care sfideaza vointa electoratului ar trebui sa ne puna pe gânduri. Caci se pare ca hamletiana întrebare a Cetateanului Turmentat nu mai are niciun raspuns rational. Oare ce ne mai asteapta? Pe 20 mai 1990, în duminica zisa „a orbului”, cetatenii acestei tari si-au exercitat, pentru prima oara dupa cincizeci de ani de dictatura a proletariatului, dreptul de a vota liber. Pot sa le spun cititorilor mai tineri ca era o bucurie si un entuziasm de nedescris, în ciuda fracturilor din societate deja evidente si a partizanatelor politice contondente. Din cele 17 milioane de cetateni cu drept de vot s-au prezentat la urne aproape 15 milioane facând ca procentul de 87 la suta sa devina un prag de neatins în deceniile ce au urmat. Aceasta participare masiva i-a adus lui Ion Iliescu si partidului sau puterea absoluta în haine democratice (87- pentru presedinte si 67- pentru Frontul Salvarii Nationale) ceea ce i-a legitimat actiunile permitându-i sa zdrobeasca bestial, cu ajutorul fortelor paramilitare chemate din Valea Jiului, firava si cam becisnica opozitie de strada din Piata Universitatii. Opozitia politica, formata din reînfiintatele partide interbelice (PNL cu 11- la prezidentiale si 8,4- la legislative si PNTCD cu 4,29- la prezidentiale si 2,45- la legislative) reprezenta, practic, doar alibiul omului care negociase rapid si abil cu securitatea ca în România era pluripartidism si începuse o viata democratica. S-a spus atunci, ca si astazi când se scandeaza despre „ciuma rosie”, ca am ramas sub dominatie comunista. Nimic mai fals. Cu toata tarantella dansata în aceste trei decenii de liderii politici autohtoni, care s-au combinat vesel si perfect amoral unii cu altii în toate variantele posibile, nu doctrina comunista a fost aceea care a supravietuit, ci cu totul altceva, desi, cu ironie, conu Alecu Paleologu a fixat pentru vecie configuratia asa-zisului nostru pluralism politic: „o multitudine de PCR-uri!”. Daca obsesiile lui Ceausescu au fost prelucrate gradat de fiecare dintre presedintii nostri (dupa cum urmeaza: statul sub comanda partidului la Iliescu; ambitiile de lider regional la Constantinescu; calarirea serviciilor si puterea toxica a alcovului la Basescu plus visul vizitelor de lucru în strainatate al actualului presedinte) adevarata stapânire a tarii nu este de natura ideologica, fie comunista, fie liberala, ci de cu totul alta natura. E evident ca înca treneaza în lumea noastra politica obsesia stapânului de partid atotputernic pe care comunismul îl crease, dar asta este o chestiune de acaparare a puterii, nu de continut al mesajului politic. Statul construit dupa modelul sovietic a fost structural arbitrar, nedemocratic si autoritarist, fiind alcatuit din straturi de comanda ierarhica, de extractie militara. De aceea, cine ajungea în frunte era stapân absolut. Cum ajungea în frunte? De regula, printr-o neobosita negociere cu ceilalti, prin sforarii de partid sau gascareala mafiota când nu prin crima. Ceausescu însusi a fost dat jos de la putere nu de „garnitura a doua” a nomenclaturistilor, ci de o retea functionala de complotisti, activisti si securisti care lucrau în exterior, care voiau mai mult decât le oferea titanul din Scornicesti, adica libertate si acces neîngradit la resurse. Asta a fost miza rasturnarii clanului Ceausescu si a transformarii României într-o tara de lumea a treia exploatata la sânge de retelele de extorcare a resurselor financiare, industriale si naturale care, încetul cu încetul au trecut în buzunare private. Tot dosarul complicat si nerezolvat al banilor nostri administrati de Securitate (bani carora li s-a spus, pentru a-i ascunde pe hoti si profitori, ca ar fi reprezentat „conturile lui Ceausescu”), delapidati imediat de fostii administratori cu epoleti, reprezinta veriga tare în explicarea tabloului politic din ultimele trei decenii. În democratie, au început sa functioneze, deh, democratic!, mai multe astfel de grupari infractionale organizate, autonomizate din acea mare retea de criminalitate economica si politica nascuta în comunism. Asta s-a perpetuat, nu doctrina lui Marx! Dupa cum a fost evident, puterea si opozitia (în sensul rezultatelor obtinute în alegeri) nu au fost, precum în tarile civilizate, doi poli de putere care s-au tinut reciproc în echilibru, ci doar membri ai aceleiasi gasti de pradatori, cu tricouri diferite, care au asteptat impacientati rândul la viol. Si unii, si altii au dovedit în practica administrativa aceleasi naravuri si au luat toate masurile legislative si punitive ca sa nu le strice nimeni fratietatea. Practicile necinstite si prejudiciante pentru tara, hotia si impostura generalizate, plagiatele sfidatoare, batjocorirea interesului public, desi s-au constituit în naravuri de guvernare ale tuturor, au avut, totusi, efecte catastrofale doar pentru viitorul politic al formatiunilor care pretindeau ca sunt curate si ca, odata ajunse la putere, vor face ceea ce trebuie. Votate de oamenii educati sau cel putin satui de puterea retelei celei mai mari (fie ca ea s-a numit FSN, PDSR, PSD), partidele pretins democratice au capitalizat voturi si influenta, în calitate de rau mai mic, dar au facut fara sfiala exact aceleasi lucruri precum cei împotriva carora luptau. Nu au fost o alternativa reala la un partid corupt, ci doar au pacalit publicul educat care era satul de partidul-mamut. Au fost „raul cel mai mic” care, odata ajuns la putere prin manipulare electorala, s-a dovedit un rau mai aplicat si mai cinic, deci mai mare, decât cel de dinaintea lui generând aceasta halucinanta spirala în jos a nenorocirii publice unde adastam azi, în numele ipocrit al Realpolitik-ului. De aceea, toate partidele pretins „bune” care s-au naravit la rele odata ajunse la putere au si disparut. (Continuare în editia din 29 decembrie a Ziarului de Iasi) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
