Au trecut peste treizeci de ani de la evenimentele de atunci. Toate par astazi ca în Dupa douazeci de ani fata de Cei trei muschetari: mai fade si mai împutinate. Sub valul de politicianism, de saracie, de parasire a tarii, cu o economie la pamânt, cu o administratie corupta, istoria de atunci se închirceste si moare. Tinerilor de azi nu le spune mai nimic iluminarea tinerilor de atunci ajunsi astazi maturi, chiar batrâni dezamagiti, multi cinici, ca niste computere date în sleep - tot bolborosesc acolo, aduna si selecteaza informatiile, dar acestea nu folosesc nimanui. Caci Revolutia (nici n-am mai îndraznit sa scriu în titlu: Revolutia...) a devenit odata cu trecerea anilor o scroafa batrâna care îsi manânca puii. Îngerilor mândri de pe strazile Capitalei de atunci, când pâna si pisicile tineau cozile mai sus, le-au cazut penele. În imaginile vechi totul pare o fugareala fara de rost, de neînteles. Cum sa nu fie dupa torentele de lacrimi la vederea „Soarelui nostru” Ion Iliescu, dupa anii lungi de comunism redivivus si apoi dupa capitalismul peltic de azi!? Astfel ca totul a devenit un text sfânt dintr-o religie pierduta, rostit într-o biserica goala, un text pe care-l iau anual în gheare politicienii verosi, în sorici grosi, si-l scutura ca mâta un soarece mort. Mai încearca unii intelectuali sa reînvie entuziasmul de atunci, „Opreste-te clipa, esti atât de frumoasa”, dar Faust cel de azi e cinic, turmentat, în cel mai bun caz indiferent, iar înflacararea de ieri lumineaza azi ca un biet opait gata sa se stinga. Ooo, Revolutia! Acest happening la scara nationala sau, ma rog, la scara bucuresteana. Torentele de lacrimi ale mamelor, iubitelor, bunicilor si bunicelor. Creativitatea populara specifica românilor („Hai, încetisor” se spunea cu blândete în acele zile la Iasi în autobuzele supraaglomerate, „ca încapem toti”). Tropaitul mândru al soldatilor prin Copou. Patrulele militare si noi, cetatenii mândri, supunându-ne controalelor cu lacrimi în ochi: Uite ca se poate! Iar Revolutia a devenit, pentru mine cel putin (iertati-ma!), o fictiune, iar orice fictiune place, pentru ca este mai neverosimila, deci mai frumoasa. Iar tinerii de atunci, ajunsi batrâni, cum spuneam, nu mai înteleg nimic. Capere quid capiat, spune Matei la 19 cu 12, adica Cine poate întelege, sa înteleaga. Cred ca o reala întelegere a Revolutiei sta în tineri. Hegel spune undeva ca dreptul la existenta istorica îl are numai acel popor care este în stare sa întinereasca. Iar noi am întinerit în Decembrie '89, cu toate prostiile inerente tineretii. Toti am facut ceva, ceea ce s-a numit apoi pompos Revolutie. Daaa, cu totii. Cu salariatii umiliti de vreun sefulet oarecare, cu divortatele nefericite, cu liceenii corigenti sau „amenintati”, cu fiii din Occident ai muncitorilor de odinioara, cu „oamenii muncii” rupând pancardele dupa demonstratie, cu perechile de îndragostiti trecând uitându-se ochi în ochi prin mizeria din Târgu Cucului, iar la nivelul genunchilor lor cu cersetorii cu o cutie goala de conserve în fata pentru câtiva banuti, pe care îi vor bea apoi la cârciuma rapanoasa din spate, cu universitarii umblând cu limba scoasa dupa „grade” cu pretul renuntarii la propria constiinta, cu taranii în cojoace din piata, preocupati sa-si vânda cartoafele, cu basarabencele cu casânca gri strigându-si marfa de doi bani (sau nu, moldovenii de peste Prut au fost parca dupa '89), cu Ta twam asi, cum spune Eminescu dupa Upanisade, adica „Acesta esti tu”. E drept, am cacarisit-o pe urma. Candidatul care trebuia sa le redea oamenilor demnitatea si mândria, sa le aprinda inimile, era un comunist nenorocit - Ion Iliescu. Mi-e si mila, o mila amestecata cu furie - el nu putea sa se ridice mai sus de propria-i umbra! Oricare din tinerii aceia de pe strada putea fi un presedinte mai bun. În orice caz, mai credibil. Dar cum a fost, cum n-a fost, uite ca am ajuns aici. Si, indiferenta la comentariile mele tapene sau ale rauvoitorilor, istoria merge înainte. Excelsior! Iar raul, care tropaia pe vremea aceea, a fost înlocuit de bine, în fine, de un binisor, nu chiar bine, care pasea, paseste si azi, cu pasi abia auziti, pas cu pas. Dar sa vorbim de tineri. Tinerii... of, tinerii, adolescentii, copiii! Câta seriozitate la acei tineri! Si o spun cu toata convingerea: Daca vom uita copiii cu picioarele goale îngenuncheati la Timisoara, ne vom uita pe noi însine ca oameni. Daca vom uita tinerii si maturii cu suflet tânar împuscati la revolutie - la fel. Daca ne vom uita inimile înfierbântate de atunci, va fi vai si amar de noi! Chiar vom muri! Definitiv si irevocabil. Poporul trebuie sa stie sa întinereasca si sa renasca, iar atunci am întinerit cu totii si ne-am câstigat dreptul la existenta. Chiar huliganii si parasutele, chiar si cersetorii aceia mai bine dispusi dupa o dusca. Ca si Eminescu, care era tânar când scria operele lui nemuritoare. Ca si Barnutiu sau Avram Iancu care faceau revolutia la vârsta tineretii. Erau atât de tineri! Daaa, cine poate întelege, sa înteleaga! Sigur! ne departam în timp de acel Decembrie. Aparent! Numai aparent! Sigur, Dinescu vrea sa-si vânda celebrul pulover cu care a facut Revolutia. Dar realitatea acelor ani e musai sa salasluiasca în tinerii si mai putin tinerii de azi, chiar si fara puloverele lui Dinescu sau Petre Roman. Si ne putem întreba: Oare ce sta în sufletul nostru de ceva ani si înca nu devine fapta? Ce ne lipseste? Cum sa schimbam aceasta clasa politica subreda, aceste mutre de angajati la abator? Cum sa redevenim cei trei, trei sute de mii, milioanele de muschetari de atunci? Cum sa ne reîntâlnim peste ani ca cei trei muschetari în Vicontele de Bragelonne. Desigur, cu alte mijloace, nu cu sânge si jertfe. Cu inima calda si cu mintea dezghetata! Si sa strigam din nou, cu inimile înfierbântate, cu sângele arzând si cu simturile napustite în afara. Si fericiti: Oleee, ole-ole-oleee! Ceausescuuu nu mai eee! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
