Memorialul ramas de la Anatol Vieru ocroteste sufletul celor de ieri, care au trait grozavia, Threnody de Petru Stoianov porneste semnalul de alarma în prezentul nostru, strafulgerat de aceleasi lumini violente ale intolerantei. Însemnarile de miercurea trecuta au fost dedicate aproape exclusiv lui Dmitri Sostakovici, unul dintre cei mai importanti compozitori activi în secolul al XX-lea, muzician ce este si va fi retinut etern de istoria muzicii. Am argumentat importanta sa ca om, ca artist în relatia cu Holocaustul, tragedia soldata cu milioane de evrei ucisi în anii 1941-1942 - importanta justificata de empatia cu muzica evreiasca, resimtita în multe din creatiile sale, dar mai ales asumata curajos în plin antisemitism sovietic (1948) prin compunerea Cântecelor pentru soprana, mezzosoprana, tenor si pian, a Simfoniei nr. 13 Babi Yar (1962), tot ca atitudine civica deschisa, de revolta împotriva masacrului de lânga Kiev (1941). Consecvent credintelor etice proprii, Sostakovici a contribuit în mod esential la salvarea vietii confratelui sau, Mieczysław Weinberg. Dupa uciderea parintilor si surorii de catre nazisti în lagarul de la Travniki, aflat la 20 de km de Lublin, Weinberg a fugit pe jos din Polonia natala în primele zile ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, ajungând în fosta Uniune Sovietica, unde avea sa treaca prin alte tragedii. În 1942, socrul sau, actorul Solomon Mikhoels, a fost împuscat la ordinul lui Stalin, în 1948 s-a regasit în „lotul” compozitorilor violent criticati în tezele rezolutiei proletcultiste Jdanov (alaturi de Prokofiev, Sostakovici si Haciaturian, printre altii), în 1953, tot prin decizia dictatorului, l-a încaput închisoarea din cauza acelorasi persecutii antisemite, fiind acuzat de „nationalismul burghez evreiesc” din muzica sa. Întâlnirea cu Sostakovici a fost providentiala, între cei doi muzicieni nascându-se o prietenie puternica. Nu numai pentru ca amândoi au trecut prin tragedii aproape comparabile (cumnatul si sora lui Sostakovici au fost deportati în Siberia, au suferit laolalta în gerul ideologic din anii 1948-1953), ci, odata mai mult, datorita comuniunii ideilor compozitional-estetice. Amândoi au fost adeptii stilului neoclasic incluzând limbajul muzical diatonic pâna la modernismul tonal. Sostakovici a devenit mentorul mai tânarului compozitor, a facut modificari în partitura operei acestuia, „Calatorul”, i-a cumparat romanul Zofiei Posmisz inspirat de atrocitatile ce au fost posibile în lagarul de la Auschwitz, a trimis autoritatilor sovietice scrisoarea prin care l-a aparat pe Weinberg de acuzatiile grave ce au avut ca scop executarea. Asa cum Sostakovici însusi a scapat în trecut de la moarte în ultimul moment, când Stalin si-a dat seama câta nevoie avea de muzician din punct de vedere propagandistic, Weinberg a fost ocolit de glontul ucigas numai datorita mortii neasteptate a conducatorului suprem. Opera „Calatorul” (1968, compusa tot la sugestia lui Sostakovici, care i l-a prezentat pe scriitorul Medvedev), Simfonia a XXI, „Kaddish” (1991) sunt printre creatiile care încep sa impuna pe plan international muzica lui Weinberg. Putini compozitori români au reflectat în opus-urile lor tragedia evreilor din anii 1941-1942. Este de mentionat mai întâi Memorial opus 111, pentru orchestra de camera (1990) compus de Anatol Vieru, de origine iesean, care a scapat de moarte la sfârsitul lunii iunie 1941 fugind din Iasi, apoi Threnody, în memoria victimelor Holocaustului, lucrare prezentata în prima auditie absoluta în „Saptamâna muzicii românesti” (Bucuresti, 2021). Sunt doua atitudini estetice diferite: muzica lui Anatol Vieru se constituie în întregul sau ca un lamento cu putine razvratiri sonore, ce asaza peste inimaginabila crima pansamentul dorit peste timpul îndelungat trecut, resimtit cu întelepciunea grava, tacuta, a batrânetii, opus-ul lui Stoianov ramâne un strigat de disperare fara leac. Memorialul ramas de la Anatol Vieru ocroteste sufletul celor de ieri, care au trait grozavia, Threnody de Petru Stoianov porneste semnalul de alarma în prezentul nostru, strafulgerat de aceleasi lumini violente ale intolerantei. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
