Mai sunt câteva episoade legate de initierea mea în tainele artei halieutice, pe care nu as vrea sa le trec cu vederea, dar pe care le voi relata mai succint. Drumul spre locurile de pescuit în marea gârla a Dunarii sunt legate mai totdeauna de o vale sau de o râpa, pe care suvoaiele adunate instantaneu în timpul ploilor mai mari le‑au sapat în calcarul fosilifer al dealurilor dobrogene, în drumul lor scurt, dar vijelios catre Dunare. Chiar si câteva din ulitele principale ale satului sunt, de fapt, asemenea suvoaie sau seluri. Numele tuturor sunt gravate în sufletul meu asemenea unor toponime mitice, pe care mi le soptesc în gând ca pe versurile esentializate ale unei vechi litanii: Valea Geabacului, Valea Tabanului, Valea Bobocelului, Valea Bursucului, Valea Ciorbarului, Valea Nucilor, Valea Banii si Movila Banii, Râpa Movilii si Movila Mare, Sub Cetate, Valea Tibrinului, Valea Laghitei si, mai ales, Valea Mare. Sfârsindu‑se în apropierea comunei vecine Dunarea (careia i se spunea, când eram copil, dupa numele vechi, Boascic!), Valea Mare reprezenta, într‑un fel, capatul paradisiac al lumii copilariei mele. Nu i‑am depasit limitele decât târziu, la cincisprezece ani, în prima mea expeditie la Capidava, pe care am povestit‑o într‑un episod anterior. Valea Mare pornea din câmp, cam din mijlocul loturilor de odinioara ale consatenilor mei, în apropiere de satul Silistea, si înainta, când râpoasa, când lina, când mai larga, când strânsa într‑un defileu râpos, pâna se deschidea spre Dunare într‑o neteda si generoasa lunca mustind a apa si cu o vegetatie luxurianta. O plantatie mai recenta de plopi, trasa „la linieˮ, ocupa una din margini, iar restul era o învalmaseala de tufisuri de tot felul, în care se înmultisera, ca niciunde altundeva, tufele de tamarisc, cu finele lor inflorescente mov-albastriu. Când, în miezul verii, înflorea si atotprezenta izma a broastei, întreaga lunca devenea un câmp violet si înmiresmat. Trei stejari solitari, batrâni si uriasi, pareau sa garanteze, prin prezenta lor, perenitatea locului, supus, altfel, permanentei preschimbari. Tarmul cautat de pescari pentru instalarea taberei lor se numea Tache. Era apreciat de profesionisti fiindca se prezenta ca un tapsan plin de iarba, înaltat putin deasupra nivelului apei si lipsit de pomi, asadar ideal pentru lansarea sculelor mai pretentioase. Un avantaj în plus era acela ca, nefiind în calea vapoarelor, prin amplul canal din fata ta apa curgea oarecum mai linistita, desi foarte adânca. Acolo, în Tache, mergeam mai mult în plimbare „de studiuˮ, ca sa casc gura si sa învat de la cei mai pricopsiti decât mine. Se întâmpla uneori sa fiu martor la scoaterea unui somn, a unei stiuci sau a unui crap mai mari. În plus, pe malul celalalt, umbros si acoperit de salcii batrâne, cu apa mai lina, îi puteam urmari cu încântare pe lipovenii din Baltagesti instalându‑si sau controlându‑si vârsele, setcile, capcanele si alte asemenea instalatii ale pescuitului profesionist. Lipovenii erau singurii care aveau învoire legala sa foloseasca asemenea scule, fiind organizati în echipe controlate de autoritati, ca sa predea cote la stat. Daca voiai si aveai la îndemâna o sticla de rachiu sau chiar de spirt sanitar, barbosii tacuti îti umpleau la iuteala traista cu peste, ca sa nu te duci acasa cu mâna goala. Un episod inavuabil, pe care vremea si conventia narativa, sper, poate, sa‑l fi prescris, s‑a petrecut în Laghita. La capatul vaioagei care cobora dealul din spate, în punctul La Peri pescuia mos Neculai Cocor, fratele mai mic al bunicului Grigore. Dupa obiceiul mosnegilor, care „undescˮ stationar, îsi sapase la umbra, în spatele sau, o groapa potrivita, unde arunca pestisorii capturati. Între ei stralucea o cega frumoasa si marisoara, care ne‑a luat ochii si ne‑a rapit inimile. Eram cu Stefan, varul meu bucurestean, care îsi petrecea vacantele la Seimeni, tovaras al meu de rele! (Între altele, planuisem sa începem sapaturi arheologice La Cetate, sub cimitir, sa construim o pluta cu care sa ne lasam pe Dunare pâna ajungem la Mare sau sa sterpelim cartile popii, folosindu‑ne de o scara de frângie pe care sa coborâm din podul clopotnitei în biserica. Nici una din aceste marete idei nu a fost dusa pâna la capat. Experienta arheologica s‑a sfârsit dupa o trudnica dupa‑amiaza de sapat cu cazmaua în soarele torid. Pluta nu a ajuns decât la stadiul unei gramezi de scânduri pe care le sclipuisem de prin gardurile oamenilor si a unui bidon de rachiu, dijmuit din damigeana pântecoasa a tatei, ca sa avem cu ce mitui pe padurar la primavara, ca sa ne lase sa taiem trei-patru plopi mai mari, pentru scheletul navei. Coborâtul pe frânghie în biserica s‑a încheiat si el lamentabil când, cu inima cât un purice, ajunsi la miezul noptii înaintea usii clopotnitei, am fost întâmpinati de un lacatoi zdravan, pus între timp de mos Neculai Ciorbaru, paracliserul.) Am decis asadar ca interesul „stiintificˮ prevaleaza asupra proprietatii private si ne‑am târât cu binisorul si pe nesimtite pe fundul santului care ducea la groapa din spatele lui mos Neculai si i‑am subtilizat cega fara sa ne simta, credeam noi. Omul si‑a dat însa seama cine au fost hotii, asa ca seara, atunci când am trecut prin fata casei sale, aflata la sosea, la câteva case de gospodaria celorlalti bunici ai nostri, Vasilchia si Neculai, de pe canapeaua pe care îl vedeai seara de seara la palavre, înconjurat de muieri, pagubitul de mos Cocor a strigat batjocoritor dupa mine: „Cega, cega!ˮ Mi‑a cam crapat obrazul de rusine, atunci, ca si multa vreme dupa aceea. Ca sa ajung în ograda lui tata-mare, unde, spre disperarea mamei Nicoleta, ma cam tragea ata zilnic, eram nevoit sa ocolesc prin spate, pe uliti laturalnice, ca sa evit ocarile dispretuitoare ale lui mos Cocor. Voi încheia simetric, de acolo de unde am început, cu relatarea lectiei paterne din Troina. Solitar inconturnabil, tatal Ilarion s‑a tinut de cuvânt: Nu m‑a mai luat la pescuit cu el niciodata. Spre a‑si consola baiatul de sase-sapte anisori, Ilarion, care era, în compensatie, un subtil pedagog, i‑a pus în brate o undicioara adevarata, pe care a întocmit‑o în fata lui. A scos apoi de sub porumbar o cutie de tinichea si i‑a aratat, în gradina, cum trebuie sapat dupa râme. „De acum o sa te duci singur la peste, dar nu la gârla, ca e prea greu pentru tine. O sa te duci la ghiol, peste deal, si acolo o sa te descurci tu!ˮ Peste dealul din spatele gradinii noastre, dincolo de câmpul cu armane despre care am vorbit în primele episoade ale acestui serial, se deschidea Valea Bursucului, o vale larga si golasa, cu culmile acoperite de vii si brazdata pe alocuri de râpi adânci. La capatul ei se afla ghiolul, cum îi spuneam noi, generic, denumit oficial iazul Domneasca Mare. Azi lacul a fost amendajat ca atractie turistica. Era legat de Dunarea mare - de fapt de Troina -, printr‑un canal lung de vreo sapte-opt sute de metri si lat de vreo zece, prin care apele Dunarii umpleau, când se aflau în crestere, ghiolul, cu apa, dar si cu popoarele de pesti retrase la adapost, spre iernat si spre reproducerea de primavara. Când, începând de prin aprilie si mai, apele începeau sa curga prin canal în sens invers, spre Dunarea mare, lipovenii obturau trecerea pestilor catre libertate printr‑un fel de gard înalt, format din stâlpi puternici, înfipti în mâl. Apa putea sa se scurga printre stâlpi, dar pestii nu puteau trece. Acolo, în nebunia rutului lor anual, pestii erau flamânzi, nauci si vulnerabili, prada usoara cetelor de copii care, asezati unul lânga altul pe malul baltii sau al canalului, îsi umpleau la iuteala traistutele cu peste, „la ceas oprit de lege si de datiniˮ, si fugeau apoi triumfali acasa, ca sa primeasca laudele meritate ale mamelor. Catre ghiol mai era o cale de acces, mai lunga dar mult mai frumoasa, prin Valea Nucilor, pe lânga crama ceapeului. Ajuns astfel catre coada lacului, la stufaris, îmi desavârseam vara de vara, solitar, iscusinta pescareasca. Bibani, rosioare, platici, lini si ciudatii pesti rotunzi si cu solzi aurii, pe care îl denumeam regine, binevoiau sa vina la undita mea. Nu îi pastram decât pe cei mai maricei, „macar de o palmaˮ dupa instructiunile primite de la mama. Celor mai mici le dadeam drumul înapoi în balta, cu rugamintea sa îi trimita la întâlnirea cu mine pe bunicii lor. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
