Se împlinesc, pe 15 august 2021, 150 de ani de la marea sarbatoare de la Putna, prima care a adunat români de pretutindeni. Însufletiti de idealul unitatii nationale, mii de români s-au strâns atunci în jurul mormântului Sfântului Voievod Stefan cel Mare. Cu acest prilej, organizatorii au dorit ca discursul principal sa fie tinut de un student. S-a organizat si un concurs în acest sens, din juriu facând parte Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu si Vasile Pogor. Spre uimirea acestor trei mari personalitati, organizatorii le-au înaintat spre jurizare doar un singur discurs, cel al studentului A.D. Xenopol (1847-1920). Într-o scrisoare adresata lui Titu Maiorescu pe 6 august 1871, Mihai Eminescu explica faptul ca nu comitetul de organizare a decis ca juriul sa primeasca doar un text, ci "numai membrii aceia, care lucrase si ei cuvântari, si care citind pe a d-lui Xenopol si convingându-se cum ca ar fi cea mai buna din toate, si-au retras din buna voie pe ale lor". Desigur, e un fapt rarisim ca, la un concurs de acest gen, competitorii sa se declare de la început învinsi si sa recunoasca, in corpore, un câstigator. Textul tânarului de doar 24 de ani A.D. Xenopol este extrem de profund si, mai ales, de actual. Voi reda câteva pasaje din acest discurs, pentru a va convinge de acest lucru citând, prin bunavointa scriitorului Cassian Maria Spiridon, din textul publicat în revista "Convorbiri literare", nr. 12 din 15 august 1871, pp. 186-192 (am optat pentru o "diortosire" a limbajului, spre a fi mai usor de lecturat). Initial, am fost ispitit sa fac o serie de comentarii. Am considerat, pe de o parte, ca este mai cuminte sa ma abtin, iar pe de alta parte, îmi doresc ca fiecare sa poata "digera" ideile de mai jos fara nici o influenta sau vreo grila de interpretare propusa de mine. Sunt convins ca nu veti regreta timpul alocat lecturii. - "Dar astazi, cu toate turburarile timpurilor, nu e atâta vorba de razboaie si de lupte sângeroase; raul nu este atâta în afara, cât înauntrul nostru si în contra acestuia este de luptat. (...) În dezbinarea dinlauntru sta slabiciunea tuturor; în aceasta nearmonie a inimilor si spiritelor sta radacina mai adânca a relelor ce ne bântuie, a pericolelor ce ne ameninta. De aceea, pe mormântul barbatului ce a stiut a concentra în sine toate razele de bine ale poporului sau, sa cugetam la o apropiere a tuturor, din toate partile, spre o împreuna lucrare" (pp. 189-190). - "Sa lucram cu totii împreuna la raspândirea acelorasi credinti si sperante, sa legam românul din Ardeal cu cel de lânga Prut prin cuget si simtire, si sa lasam mersului istoriei apropierea tuturor intereselor. Când tot românul va tinde catre un tel, când unirea mintii si a inimii va fi încheiata, atunci acea politica va urma numaidecât din însusi mersul lucrurilor!" (p. 190). - "Pe timpul lui Stefan, elementul cel bun predomina înlauntrul tarii, caci acesta era unit în jurul unui centru, astfel ca putea mentine înlauntrul tarii unitatea si lupta se concentra împotriva raului din afara. Astazi, raul e mai mult înlauntrul nostru din cauza ca elementul bun ramâne razletit, nefiind un suflet mare în jurul caruia sa se concentreze tot ceea ce este mai ales în natiunea noastra" (p. 191). - "Stefan cel Mare avea mai mult a se lupta contra pericolelor din afara. Arma sa era fierul; puterea sa, virtutea inimii si bratul neobosit; victoriile sale erau repurtate pe câmpul stropit cu sângele bravilor români. Timpul de astazi a schimbat totul, si raul, si lupta contra lui. Noi avem sa ne luptam mai mult contra dezbinarii, (contra) neîntelegerilor interioare: arma noastra este pana si graiul: puterea noastra, virtutea inimii nu mai putin trebuincioasa decât pe câmpul de razboi - si spiritul neobosit; victoriile noastre se vor urma în tacere, în sfera cea ascunsa a gândurilor omenesti. Dar cu toata aceasta deosebire, ramâne adânca asemanare a luptei, acuma ca atunci, în contra unui rau care ameninta existenta si propasirea poporului nostru" (p. 191). - "Sa fim ceva prin lucrarea noastra si nu numai prin ajutorul lucrarilor altora. Sa nu asteptam pururea lucrari gata de la alte popoare; sa nu introducem în poporul nostru, pentru a multumi trebuintele lui, asezaminte straine, iesite din munca si osteneala altor popoare; sa nu traducem vesnic cele de nevoie pentru întinderea si adâncirea cunostintelor noastre, ci sa cautam a scoate din creierii nostri însusi cele de trebuinta pentru propasirea poporului, precum scotea Stefan cel Mare din muschii poporului român însusi puterea pentru apararea lui" (p. 191). - "Sa nu ne înselam asupra starii în care ne aflam. Sa nu ne orbim noi însine prin lingusiri si înaltari peste ceea ce suntem în adevar. Când Stefan cel Mare îsi scapa poporul întreg prin vitezele sale lupte, când întregul popor înalta rugi fierbinti catre cer pentru maritul Voievod, acesta, departe de a se mândri de propriile fapte, petrecea dupa obiceiul timpului de atunci zile întregi în post si în rugaciune si nu se orbea asupra primejdiilor ce-l asteptau si de acolo înainte, asupra muncii ce avea înca de muncit pentru a ajunge la telul sau" (p. 192). - "Sa nu ne grabim întru realizarea scopului nostru. Sa nu pripim prin o lucrare nesocotita mersul împrejurarilor, pentru a nu arunca în o vesnica noapte mândrul viitor ce începe a luci" (p. 192).
