Cedând presiunii mecanismului nostalgic, autorul evoca un nou episod al copilariei paradisiace pe malurile Dunarii. În câteva minute am traversat canalul cel mai mare al Dunarii la Seimeni, cu mine la opacini si cu Minel la cârma barcii, dupa cum se si cuvenea. Retraiesc din nou fiorii care ma cuprind de câte ori trec prin „drumul vapoarelorˮ, înot, cu barca sau cu salupa. Acum nu se zareste niciun vapor, nici la deal, nici la vale. Barca lipoveneasca, neagra si puternica, curbata semet la ambele capete, precum arhetipul ei viking, este împinsa cu repeziciune pe deasupra apelelor adânci, dar cârmita cu iscusinta de Minel. Este o dimineata senina, asa ca marele pod de la Cernavoda se vede clar, în lumina zorilor, cu întreaga sa splendida dantelarie de piatra si otel. Acostam în Latu în partea „spre adâncˮ, imediat dupa vârful chiciului, unde câteva salcii prabusite în apa construisera un fel de mic golf cu apa mai linistita. Fara sa vrem, am tulburat linistea unei familii de rate salbatice, care si‑au luat zgomotos zborul, lasând în urma o mama cu boboci, niste gâgâlici galbene si vioaie, care si‑au cautat scaparea înotând disperat, dupa mama lor, spre larg. „Aici vin arvatoii sa se hraneasca, iar salaii sunt pe urmele lor!ˮ, ma asigura Minel. Tragem barca putin mai la vale, pe o limba de nisip, descarcam repede putinele bagaje si începe… lectia. Lepadam mai întâi de pe noi toate hainele si încaltarile, pastrând doar slipul si câte un maieu. Caldura se face deja simtita, si, apoi, malul înalt, abrupt si lunecos, cu o fâsie de doar câteva palme de pus piciorul la firul apei, reclama toata agerimea si libertatea de miscare a pescarului; nemaivorbind de eventualitatea, destul de probabila, sa cazi în apa adânca si rapida! Cotul Ostrovelului. În zare, malurile stâncoase ale Boascicului Unditele mele cele mai bune, cu cârlige mai mari, câte doua fiecare, si cu plute zdravene, se dovedesc neadecvate. „Lasa‑le deoparte, pescuim cu ale mele amândoi!ˮ Minel are patru, mult mai simple si mai zdravene decât ale mele. Prajinile sunt de lemn, solide, de vreo trei-patru metri fiecare. La capatul firului de nailon gros, de exact aceeasi lungime precum coderistea, atârna un singur cârlig mare, iar pe fir este înfasurata, la distanta potrivita, o bucata zdravana de plumb, batuta cu ciocanul. Este tehnica „la pamântˮ; „pluta mai mult te‑ar încurcaˮ, suna remarca magistrului. Din lada barcii, Minel scosese o caldarusa cu câtiva obleti, prinsi de cu seara, dar deja… decedati. În fiecare cârlig prinde de spinare un pestisor, arunca usor în apa montura, iar coderistea o înfige zdravan în lutul malului. Metoda se numeste „la îmbucaturaˮ. Învatatorul repeta operatia de înca trei ori, aranjând cele patru unditi la distanta potrivita una de alta, ca sa nu se încurce între ele, dar destul de apropiate ca sa fii gata sa reactionezi rapid, la o adica. „Acuma tu stai si le supraveghezi, cât ma duc eu mai la vale, ca sa arunc si o salamá!ˮ Salamaua este un fir lung de ata pescareasca sau de nailon mai gros, de care sunt prinse câteva cârlige si o bucata zdravana de plumb, de preferinta plata, ca sa nu fie dusa prea usor la vale de curentul puternic al apelor Dunarii. În cele trei-patru cârlige, Minel a pus tot câte un pestisor, dar dintre cei mai maricei: „Poate cade si vreun somotei!ˮ A aruncat salamaua în larg, oblic pe firul apei, învârtind montura cu plumb deasupra capului, cam în felul în care biblicul David îsi mânuia prastia. Capatul ramas liber al salamalei îl ancoreaza zdravan de o radacina, iar firul îl prinde de o nuia înfipta în pamânt deasupra apei, pentru a simti „trasaturileˮ pestilor. Asteptarea nu a durat mult. Cât Minel înca se îndeletnicea cu montarea salamalei, una din undite este lovita violent de apa! „Ia‑l! Al tau e!ˮ, suna îndemnul. Asa ca, fara multe fasoane, fara mincioage si fara cangi speciale, în câteva secunde, în brate mi se zbatea cel mai mare si mai frumos salau pe care îl vazusem pâna atunci. Doar umilitii si obiditii membri ai tagmei nostre pot întelege tipul de fericire si intensitatea emotiei care îti cuprinde inima în asemenea clipe! În câteva ore totul s‑a terminat, spre regretul novicelui. Nimerisem locul care trebuia si momentul astral al norocului, visat de orice pescar. Asa ca nici nu apucase soarele sa se ridice deasupra capetelor noastre, ca încapatorul sacotei al lui Minel era plin de salai, printre care misunau si câteva moace mai maricele. „Gata, mergem acasa, am prins destul!ˮ, suna porunca. „Si apoi se face si prea cald.ˮ Daca, la venire, drumul fusese scurt si lesnicios, fiindca ne lasasem pe firul apei, vâslitul împotriva curentului era mult mai greu. Cele câteva zeci de metri pâna în ciupul ostrovului opacinile au fost preluate de Minel, care mi‑a pus în mâna cârma, cu instructiunile necesare: „O tii dreapta si neclintita. Restul fac eu!ˮ Dupa ce am trecut de zona rapida si primejdioasa, Minel a preluat din nou cârma, lasând barca sa merga la vale, asa încât sa traversam oblic canalul între Latu si Ostrovel. Cei doi‑trei kilometri pâna în sat, urma sa îi facem vâslind „la dealˮ pe canalul dinspre sat al Ostrovelului, cu apele mult mai putin repezi si, deci, mai blânde. Dura mai mult, dar cerea mai putin efort. Era de altfel stiut, asa faceau toti barcagii. Înainte de a ne desparti, Minel mi‑a transmis datina împartirii prazii când pescuiesti în tovarasie, asa cum o facuseram noi. A rasturnat pe iarba tot pestele si m‑a pus sa îl împart în doua gramezi, cât pot eu mai egale. M‑a întors apoi cu spatele si, punând mâna pe o gramada si m‑a întrebat: „Asta a cui este?ˮ Si a fost asa cum au decis sortii. Oricât de silit ma vad sa pun capat evocarii începuturilor mele în mestesugul „pescuitului sportivˮ, mai sunt câteva episoade pe care nu le pot trece sub tacere. Cotul Ostrovelului este un golf generos pe care îl creeaza Dunarea în punctul în care îsi îndreapta apele putin spre nord, înspre comuna Dunarea, Capidava si Hârsova. Desi se afla cam departe de sat, adâncimea ideala a apei, abundenta hranei, a rusaliilor si a râmelor pe care le scoteam si noi, cu usurinta, din noroiul de la mal si, nu în ultimul rând, umbra celor câtorva salcii batrâne, au facut din acest punct locul meu preferat de pescuit. Dintre amintirile fara numar aleg una, pe care nu sunt sigur daca nu am mai evocat‑o si cu alt prilej. Întâmplarea are valoare, ca sa zic asa, paradigmatica, întrucât baiatul care nu vazuse pâna atunci dintre „marileˮ orase ale lumii decât Cernavoda, si‑a vazut atunci alinate toate frustrarile de „marginalˮ, aidoma eroului din basmul Ciobanasul cel istet sau turloaiele blendei. În primavara aceea, în vadul de la Cotul Ostrovelului, naboise puhoi de somotei. Se povestea ca norocul ce cazuse pe capul nostru se datora ruperii zagazurilor de la o crescatorie de somni de la… Viena. Nu puteai prididi decât cu o undita scurta si cu un singur cârlig, iar momeala erau rusaliile care colcaiau în mâlul fertil de la picioarele noastre. Scoteai somoteii, parca gemeni, cam de un cot, unul dupa altul. Într‑o zi, între copiii autohtoni, si‑au facut aparitia si câtiva pescari „de meserieˮ, cu permise de pescuit în regula, tineri si ei, de prin Brasov sau Sibiu. Aveau haine adecvate, cizme pescaresti, lansete adevarate, ce mai, tot calabalâcul cuvenit. Tantosi ca feciorii de boier din poveste si siguri pe prescriptiile meseriei, s‑au apucat mai întâi sa‑si arunce lansetele hat‑departe, cât mai spre larg, fara sa‑si dea seama ca monturile lor aterizau dincolo de jumatatea canalului, unde apa era pâna la genunchi si cu fundul nisipos, tocmai buna de scaldat, dar ocolita de pesti, care se adaposteau chiar sub picioarele noastre, în apa adânca si plina de hrana. Umiliti, dar nu prosti, intrusii au trebuit sa ne imite si sa revina si ei la ritualul eficace al pescarului arhetipal, lasându‑si deoparte tehnologia si întocmindu‑si la iuteala sculele adecvate. La plecare, musafirii ne‑au comunicat ca aveau, prin statut, si „drept de control antibraconajˮ, adica, s‑ar spune, dreptul de a ne alunga de pe malul gârlei noastre pe noi, stapânii de drept ai locului! (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
