Jocurile Olimpice de la Tokyo n-au aratat niciun progres în sportul românesc. 26 de medalii (11 de aur, 9 de argint, 6 de bronz) este bilantul suprem al României la Jocurile Olimpice obtinut la Sydney în 2000, cu precizarea ca avem decenta de a neglija bilantul din 1984, în conditiile unei olimpiade boicotate de URSS, RDG, Polonia, Cuba, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria etc., peste 70- din miscarea sportiva mondiala. Atunci, în 2000, presedintele Comitetului Olimpic Român, Ion Tiriac, arata cu degetul: „Nu va laudati degeaba, puneti osul la treaba, ca vine degringolada”. În afara de profetia care s-a dovedit cât se poate de corecta, mare brânza n-a facut nici fostul tenisman pentru sportul românesc, desi în anii '90 când descinsese de prin cele strainataturi era perceput ca un „Deux Ex Machina” daca nu chiar ca un Mesia. Acum, la o vârsta respectabila, mai nou practicantul tirului la mistret alergator a plecat de la Federatia de Tenis, convins doar fiind ca aplicarea ca o stampila a propriei imagini pe egida numitului for va salva tenisul românesc de dupa Simona Halep. Sa revenim la acel „11-9-6” de la rascrucea mileniului, cu onorantul loc 11 pe natiuni. Ce a urmat? 8-5-5-5 Atena 2004 (locul 14); 4-1-4 Beijing 2008 (17); 2-4-1 Londra 2012 (31), 1-1-2 Rio de Janeiro2016 (47). Acum, la Tokyo suntem la 1-3-0 si daca nu face vreo minune canoistul Catalin Chirila, calificat în semifinale, ramânem cu acest dezolant bilant si un loc pe natiuni în jur de 40, ceea ce înseamna un progres, nu-i asa? Politrucii care ghidoneaza sportul românesc din fotolii sau din umbra, pot sa-si frece mâinile de bucurie si sa chiuie. „Uraa suntem pe drumul cel bun!” Si daca, si daca..... Si daca Larisa Iordache nu se accidenta atât de rau, se batea la titlu cu „regina bârnei”, Simone Biles, nu? (De parca cele doua chinezoaice care au îngenuncheat-o pe Simone erau doar papusele de decor!) Si daca Laura Coman nu rata calificarea la pusca pentru doua focuri, ar fi câstigat titlul, nu-i asa? (De parca finala era o joaca, calificarea e baza!)Si daca fotbalistii bateau modesta echipa din Noua Zeelanda, oastea de strânsura a lui Mirel prindeau podiumul, nu-i asa? (De parca Mexic sau Japonia erau surcele.) Si daca, si daca, si daca... Concluzia care se trage la cald: am ramas cu ideea ca doar canotajul e baza. Trei din patru, ca onorabila doamna Brânza-Popescu se va retrage. Desi s-ar putea zice ca si în canotaj se putea mai mult, dar sa nu ne urâm cu binele. Dar Olimpiada e Olimpiada si nu-ti ies chiar toate, cum n-a iesit nici chiar în 2000. Si acolo au fost medalii ratate. A doua concluzie: luminita din bezna olimpica româneasca a fost David Popovici, un baiat de 16 ani, care n-a apucat nicio medalie, sa se laude Novak si Cîtu cu ea, dar s-a dovedit o uriasa speranta, mai mare decât Robert Glinta, usor coplesit de debutul olimpic. Putin arogant, cum îi sta bine unui adolescent de valoare, David este încântat de confruntarile cu Dresel, Chalmers, Kolesnikov si altii, le arata manusa, provocându-i obraznic. Fenomenul Popovici ne da speranta ca în domeniul natatiei nu va fi singular, ca David va crea emulatie, asa cum s-a produs si la gimnastica, dupa Nadia. Pentru ca, pe lânga puzderia de sefi de federatii care nu stiu decât sa ceara, cu pumnul în masa sau ca mâinile împreunate, Camelia Potec si Elisabeta Lipa de la canotaj mai stiu si altceva: ca TREBUIE S| FACEM SI NOI CEVA. Natatia româneasca nu înseamna doar Popovici si Glinta, ci si bazine de concurs si de antrenament, antrenori calificati, costume moderne si multe altele. Mai mult, mentalitatea noastra traditionala gen „ne scoate X” trebuie sa înceteze. Nu poate sa „ne scoata” nici Popescu, nici Larisa, nici Halep, nici Neagu. Ana a pierdut finala pentru o clipa, numai una, de neatentie, nu din cauza subfinantarii (ministrul a avut dreptate, dar un gentleman nu trebuia s-o spuna. O finantare decenta ar fi dus, poate, la sportivi calificati la toate armele, inclusiv echipe). Larisa trebuia sa aiba înlocuitoare de nivel apropiat, Simona Halep trebuia sa creeze emulatie ca Nastase pe vremuri, iar jocul nationalei feminine de handbal nu trebuie sa însemne doar Cristina. Pentru aceasta, trebuie un proiect pe care (mai sus nenumitul) ministru ni-l tot vântura. Nu neaparat pe model unguresc sau sloven, ci pe model românesc, care sa ne aminteasca de Sydney 2000. Urmatoarele Jocuri Olimpice vor avea loc peste trei ani, la Paris. Vom arata lumii ca se misca oarece în sportul asta pricajit, sau ne scoatem ca de obicei?
