Desi dictionarul ne arata ca termenul „rezolutie” are, în limba româna, alte întelesuri, am fost asaltati la finele anului cu acest cuvânt folosit impropriu de cei care nu stapânesc suficient limba materna si o amesteca cu englezisme nedigerate. De fapt, formula din titlu se refera, în engleza, doar la „ce mi-as dori sa realizez în anul viitor”. Eu sper sa pot scrie mai extins despre modelul intelectual al lui Alexandru Zub. Unul dintre cele mai importante obstacole pe care le întâmpina orice încercare de analiza a unei opere în desfasurare, complexa si proteica, îl constituie încadrarea viziunii istorice a autorului în corsetul incomod si mutilant al unei scoli sau directii de gândire prin intermediul careia sa putem legitima o analiza comparata. Asa cum ne prezinta orice fisa de dictionar Alexandru Zub are peste 35 de volume originale de autor, fara a mai socoti zecile de volume coordonate sau miile de studii si articole publicate în ultimele patru decenii, ceea ce face ca plasarea sa în cadrul unei singure scoli istorice sau a unui traseu metodologic singular sa fie cu neputinta. O explicatie, oricât de sumara si schematica, a acestui fenomen de metodologie proteica ar trebui sa faca referire cel putin la saracia si simplitatea brutal-ideologica care au dominat discursul istoric postbelic din tara noastra pâna în 1989, rudimentar, subordonat temelor si metodelor staliniste sau national-comuniste ale puterii, fata de care istorici precum Al. Zub nu au putut raspunde decât cu o permanenta încercare de racordare la curentele si directiile de investigare folosite în tarile occidentale în aceasta perioada. Efortul continuu, sisific de multe ori, de adoptare critica a directiilor de analiza istorica din lumea libera a marcat indelebil evolutia gândirii si ajustarea continua a instrumentarului explicatiei si întelegerii fenomenelor istorice si a facut ca discursul despre trecut rafinat în tarile „lagarului” socialist sa fie într-un permanent proces de reconfigurare, sa se transforme, sinuos si aluvionar, în functie de ecourile întârziate ale curentelor si modelelor occidentale, sa fie marcate de încercarea disperata si uneori defazata de sincronizare. Aceasta ar putea fi partea de context care explica diversitatea temelor si nuantarilor metodologice care ilustreaza opera celui mai important istoric iesean postbelic dincolo de pozitionarile si nuantarile firesti care jaloneaza parcursul de decenii în gândirea oricarui savant. Mai presus însa de etape, de modificare a accentelor, de nuantari stilistice sau de reconfigurari metodologice proprii oricarui gânditor care îsi rafineaza instrumentele pe parcursul vietii, diversitatea tematica si metodologica a operei lui Al. Zub da seama si de misiunea pedagogica a scrisului sau, de încercarea eroica de a infuza un mediu arid si rudimentar, cel al istoriografiei românesti postbelice, cu sugestii de cercetare, cu informatii si teme proprii cercetarii istorice occidentale, elemente care, din cauza izolarii academice promovate de guvernele comuniste, lipseau din discursul universitar sau din oferta de cercetare si reflectie istorica a vremii în tara noastra. O simpla trecere în revista a scolilor istorice, a metodelor si a figurilor academice de vârf din domeniu promovate în cartile, studiile sau articolele scrise de Al. Zub pe parcursul celor peste cinci decenii de activitate publica, precum si uriasa baza de date si texte continuta în biblioteca sa personala, deschisa celor interesati, arata miza efortului sau „haiducesc”i de profesionalizare a discursului istoric si istoriografic, de racordare a lui la cerintele academice occidentale. Un element psihologic suplimentar se cuvine adaugat aici, în aceasta încercare de prolegomene, ca ecou al unor asteptari si clisee care au dominat diversele generatii de ucenici, studenti sau cititori ai sai si care au construit, în ceea ce-l priveste, un orizont de asteptare dilatat care merita a fi disecat si analizat cu mai multa aplicatiune decât o putem noi face, fugitiv, aici. Cu atât mai mult cu cât e vorba de un orizont de asteptare în fond inadecvat traseului metodologic si tematic real urmarit de Al. Zub, bazat pe o proiectie romantica, dezvoltata cu precadere de tinerii care i-au calcat pragul biroului sau de la Institut în anii de marasm intelectual al ultimei decade a ceausismului târziu sau în primul deceniu al României post-comuniste si care au vazut în el nu atât partenerul discret si afabil, gata sa le deschida portile tarâmului umanist, ci, mai curând, un erou exemplar, o figura mitica, care transcedea barierele umanului banal. Un magistru de la care asteptau fapte supraomenesti. Eu însumi am fost, multa vreme, prins în capcana aceasta a asteptarii unui op istoric, o sinteza modelatoare, a unui tratat de filosofie a istoriei pe care credeam ca Alexandru Zub îl pregateste vazând imensul sau material bibliografic cu fise, sinteze, teme si concepte, directii si metodologii sau urmarind contactele internationale de prestigiu or proiectele de cercetare pe care istoricul iesean le aduna sau le genera în lumea academica nationala sau europeana. Faptul ca în spatele monografiilor sale aproape exhaustive despre Kogalniceanu, Xenopol sau Pârvan, de referinta si azi, statea o munca de documentare colosala, legendara aproapeii, a facut sa se proiecteze asupra sa o lumina de erou romantic, ascet, vizionar si, bineînteles, de istoric dotat cu o minte stralucita, destinat unei ispravi carturaresti de exceptie. Desi parcursul sau profesional a fost unul stralucit, exemplar, asupra operei sale sta, pentru foarte multa lume, apasator si nedrept într-un fel pentru ca Al. Zub nu-si propusese niciodata asta, prezumtia ca urmeaza sa apara o sinteza de anvergura care sa influenteze decisiv si iremediabil disciplina istoriei. Cum spuneam, un op de filosofie a istoriei în siajul daca nu al lui Hegel, cel putin al lui Pârvan si Iorga, cu autoritatea morala, academica si cu îndreptatirea stiintifica si metodologica a timpului nostru, pe masura capacitatii sale de sinteza si a unei disponibilitati catre munca de cercetare aproape neomeneasca a istoricului. Desi anacronica, pentru ca acest gen de constructie monumentala era potrivit pentru filosofii istoriei postkantieni, aceasta perceptie are înca, în ceea ce-l priveste pe Al. Zub, o forta de seductie neiertatoare. i Într-un volum edificator de entretiens, cu Sorin Antohi, Al. Zub afirma limpede faptul ca efortul sau titanic de a aduna informatii despre marile curente ale domeniului, carti si mii de xerocopii care formau biblioteca sa personala, era destinat exclusiv pentru colegi si discipoli, în încercarea singulara, „haiduceasca” de a înlocui, de unul singur, institutiile care nu-si faceau treaba. „Eu nu am facut altceva - spune el - decât sa realizez si mai dramatic carenta institutionala de la noi si faptul ca nu putem întârzia prea mult, fara sa ne coste, în acest comportament haiduces în materie de cultura. Trebuie sa spun însa ca toata masa informationala, pe care eu am încercat sa o tin la curent prin iesiri aproape ritmice în afara, sa-i pastrez actualitatea si sa o fac cât mai productiva a ramas, în buna masura în inertie.” (Oglinzi retrovizoare, Polirom: 2002, pp.71-72). ii Sorin Antohi aminteste, în volumul sau de convorbiri, de legenda ferestrei de la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi „unde nu se stingea niciodata lumina” din perioada când, acceptat doar ca bibliograf dupa detentia politica, Al. Zub construia exemplarele sale bio-bibliografii, instrumente de lucru si astazi de neegalat, pentru a putea fundamenta profesionist si argumentat cercetarile sale monografice sau de istorie comparata asupra unor ilustri precursori precum Kogalniceanu, Xenopol sau Pârvan. (vezi Ibidem, pp. 60-62) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
