De data aceasta am sa încerc sa fiu mai înteleptisim (pâna la genunchiul broastei), dar si mai nepopular din aceasta cauza, si voi scrie despre viata, destin si implicit moarte, lucruri pe care îndeobste oamenii le evita. Nici nu prea citesc textele despre moarte - brrr! Le evit si eu, bineînteles, însa câteodata... Cel mult, daca beau un pahar mai mult, barbatii se apuca sa filosofeze despre acestea. Femeile sunt mai întelepte. Nici atunci, putin abtiguite, nu filosofeaza. Ofteaza, îsi strâng copiii în brate si plâng. Se agata de ochii barbatilor, ca niste catei cuminti, si îi privesc cu întelegere - ce m-as fi facut eu fara tine! Oamenii în genere simt: sa vorbesti la nesfârsit despre scârba asta de viata e tot degeaba. Sa tot iscodesti Moartea - la fel. De unde se vede ca viata si destinul ne preocupa totusi, dar, în genere, evitam discutiile despre acestea. Noi TR|IM pâna una-alta, ce sa tot bodoganim despre ele! Sa lasam filosofii, artistii, înteleptii de pe Himalaya sau Kilimandjaro, pe nea Ilie de la scularie sau pe preaînteleapta Dana Budeanu s-o faca. Iar de Moarte, sa fim sinceri - fugim ca dracul de tamâie de ea. Numai în Miorita avem o viziune mai apolinica: „Si de-o fi sa mor...” Câteodata, la înmormântari, de obicei la „pomana”, dupa ce am tras o stacana-doua, ne apucam sa însiruim bagajul de cugetari, îndelung mestecat de generatii si generatii, cum clefaie taranii desculti lutul pentru chirpicii caselor generatiilor viitoare: Nu muri întrebându-te cum ar fi fost daca… Absenta cuiva si moartea sunt acelasi lucru - doar ca în moarte nu exista suferinta... Moartea este periculoasa doar pentru viata netraita... „Aplaudati, prieteni, comedia s-a încheiat”, concluzioneaza Beethoven. Sau putem interpreta moartea cvasicomic ca Hitchcock: „Nu stim niciodata sfârsitul. Trebuie sa murim ca sa stim exact ce se întâmpla dupa moarte. Desi catolicii au sperantele lor…” Si ortodocsii, adaug eu. Însa oamenii, iata, de mii si mii de ani se nasc, traiesc si mor. Nu au (avem) ce face - vorba lui Moromete: „Domle, murim!” Ba unii au si destin: oamenii de seama, geniile. Însa în imensa lor majoritate, oamenii nu au destin, sunt asemenea animalelor. Si nu toate gropile sunt morminte, dupa cum nu toti îngropatii sunt înmormântati. Deosebirea între groapa si mormânt este ca între „a pieri” fata de „a muri”. Dar sa lasam cugetarile astea inglantonice, cum spuneam în adolescenta. „Inglantonic” era un cuvânt inventat de noi, copii fara minte... Dragutul de Eminescu are dreptate: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata/ Pururi tânar înfasurat în manta-mi”. Si iata ca aparu Învatatoarea, adica Suferinta: „Când deodata tu rasarisi în cale/ Suferinta tu, dureros de dulce”. Prin urmare, suferinta este aceea care ne învata sa murim? Si daca a muri se poate învata, oare nu mai exista si alte situatii de existenta în stare sa ne predea aceasta suprema învatatura? Iata întrebari firesti pe care trebuie sa ni le punem în fata afirmatiei lui Eminescu. Dar a învata înseamna a fi viu, a nazui, a te afirma în si din miezul vietii. Iar viata este însasi Fiinta. Între viata si moarte nu exista nici o cale de legatura. Epicur spunea: „Când este moarte nu sunt eu, iar când sunt eu, nu este moartea”. De altfel nu se poate concepe moartea independent de mort. Însa mortul nu este moartea. Mortul este numai mortul, adica un fapt concret, nu o abstractie. Viata si moartea nu sunt antitetice. Viata mea si moartea mea nu au aceeasi realitate. Numai viata mea. Acum despre destin. Destinul nu-i viata, nu se mosteneste si nu-i nici molipsitor. Prin el suntem, iar când plecam din lume îl luam cu noi si ne ducem cu el. Nimic nu se face în afara lui. Pasii sai nu lasa urma, dar se cunoaste locul unde s-a oprit. Acolo este un mormânt. Numai el ne singularizeaza si ne da sensul propriei noastre prezente. Dincolo de el nu este nimic, dar dincoace exista tot. De altfel, Moartea, ca substantiv propriu, nu se aplica decât categoriei omenesti, ca sa zic asa, fiindca „pieirea” are un cu totul alt sens si nu se scrie niciodata cu majuscula. De ce numai omul se crede îndreptatit de „Moarte”, de ce, cu alte cuvinte, se crede vrednic de privilegiul „Mortii”? Fiindca se presupune ca omul este singurul care are constiinta mortii. Mare prostie! Ca si cum elefantii n-ar avea-o, ba înca foarte pregnant - dovada este cimitirul elefantilor. Este cunoscuta panica animalului în fata disparitiei iminente. Ati privit nesfârsita durere din ochii înlacrimati ai unui catel în timpul agoniei? Sau din ochii bunicului pe moarte? Descartes spunea ca animalul n-are suflet, iar lumea înca mai crede ca pisica sau câinele nu sunt vrednice de privilegiul de „a muri” si al mortii. Bai, nene Descartes, Dumnezeu sa te ierte, dar esti aici cam... tra-la-la. Probabil dainuiesc în capul tau ramasitele unei stravechi mentalitati preistorice. Omul s-a tot refugiat mereu în anumite prejudecati pentru a-si apara titlul de „rege al Creatiei”. Alta explicatie nu gasesc. Dar omul trebuie gonit de pretutindeni si redus la proportiile sale juste. Nu putem fi mai mult decât suntem. În orice caz, nu în dauna animalelor. Si animalele mor, dupa cum exista oameni care nu sunt vrednici decât numai de pieire. Animalele însa n-au destin. Din mijlocul lor nu se pot naste nici Socrate, nici Shakespeare, nici Eminescu. Aceasta este deosebirea fundamentala între om si animal. În rest... „privilegiul” de a muri e asa o vorba proastaaa... Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
