Othello constituie unul dintre fragmentele de – parafrazându-l (contrafactual) pe Balzac – „tragedie umana”, iar Papahagi îi extrage, cu precizie de chirurg (textual), elementele care îl particularizeaza, pe un palier de simbolica ascunsa. În formidabila tragedie a maurului venetian, avem mai întâi drama recunoasterii si acceptarii, enuntata clar de profesorul clujean pe parcursul radiografiei lui critice. Doua aparitii editoriale recente – absolut remarcabile – ma determina sa-mi reînnoiesc aici (în doua episoade succesive) aprecierile pentru anglistica din Cluj, fata de care, se stie, am manifestat dintotdeauna o pretuire academica deosebita. E vorba despre proaspatul volum din seria Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi (dedicat tragediei Othello si comediei romantice Poveste de iarna) si de monumentalul roman Ulise, al lui James Joyce, într-o noua traducere, as repeta termenul, monumentala (dupa cea cunoscuta, oferita odinioara de Mircea Ivanescu), apartinându-i lui Rares Moldovan. Atât Adrian Papahagi, cât si Rares Moldovan sunt profesori (de vârf) la Engleza clujeana, din cadrul Universitatii Babes-Bolyai. Sa mai adaug un detaliu: ambele carti au aparut la prestigioasa editura ieseana Polirom (în 2023). Voi începe cu shakespearologul, întrucât, dupa ce m-a încântat cu hermeneutica lui la Hamlet (centrata, ingenios, pe forta Providentei), abia asteptam interpretarea celei de-a doua (mari) tragedii din seria celor patru (Hamlet, Othello, King Lear si Macbeth). Desi Adrian Papahagi marturiseste ca îsi grupeaza textele analizate în functie de unele afinitati obiective sau subiective (asa cum procedeaza si în tomul de fata, alaturând Othello relaxantei – în comparatie cu tragediile – Povesti de iarna), eu ramân captiv într-un sentiment cu nuante usor obsesionale. Acela ca, în capodoperele amintite (Hamlet, Othello, King Lear si Macbeth), ale distrugerii si autodistrugerii, Shakespeare a schitat un proiect urias, legat de vulnerabilitatea conditiei umane, proiect pe care l-a ilustrat în contexte si cu mijloace diferite. Profesorul Papahagi a intuit perfect, în interpretarile sale de pâna acum, acest tablou ontologic meta-textual si de aceea, cititindu-i volumele, tendinta mea a fost si este de a separa cele patru piese tragice fundamentale si de a le încorpora într-un puzzle (shakespearian) mai complex. Othello constituie unul dintre fragmentele de – parafrazându-l (contrafactual) pe Balzac – „tragedie umana”, iar Papahagi îi extrage, cu precizie de chirurg (textual), elementele care îl particularizeaza, pe un palier de simbolica ascunsa. În formidabila tragedie a maurului venetian, avem mai întâi drama recunoasterii si acceptarii, enuntata clar de profesorul clujean pe parcursul radiografiei lui critice. În generalul mercenar, personaj preluat de Shakespeare, pe filiera celor O mie si una de nopti (pe baza textului intitulat acolo Povestea celor trei mere, ca sa fim exacti), din Cinthio (un discipol de-al lui Boccaccio), se dau mai multe lupte devastatoare: arabul/africanul care doreste sa fie considerat european, barbarul care aspira la civilizatia Venetiei, crestinul banuit (pe nedrept) a fi pagân si „negrul” stigmatizat pentru casatoria cu o frumusete „alba”. Fiecare si toate la un loc reprezinta surse de conflict tragic absolut. Pâna si numele „Othello”, observa Adrian Papahagi, cu eruditia-i cunoscuta, ar putea la limita sa sugereze o dualitate pernicioasa. Vocabula ultima ne trimite la grecescul telos (tel), aratând latura înalta, nobila a lui Othelllo (p.13), scopul sau pur de a se integra marii societati europene, dar, simultan, sugereaza si posibila „josnicie” a eroului, dimensiunea lui salbatica, barbara, prin silaba lo, aluzie la low, în engleza, mic, josnic, chiar ticalos (p. 17). Între aceste extreme se zbate personalitatea temutului militar care viseaza civilitatea, principialitatea si aristocratia lumii de adoptie, sfârsind totusi (e drept, prin manipularea perversa, derulata de Iago) în barbaria, malignitatea si salbaticia lumii de provenienta (unde, necrutatori, îl plasau toti, oricum, înca de la început – „Fericirea nu poate continua, fiindca e cladita pe hybris. Chiar ajuns aici, în vârful piramidei, Othello tot un maur ramâne”, sintetizeaza Papahagi elocvent tragedia personajului la pagina 18). La fel de bine prinse sunt si celelalte doua figuri centrale ale textului, Desdemona si Iago. Cea dintâi („Disdemona” în povestea initiala, a lui Cinthio) joaca rolul unei „oglinizi” psihologice pentru Othello în iubirea ei, nevoia de acceptare a maurului de catre elitista congragatie venetiana luând astfel un contur palpabil. Ucigând-o (pe fondul furiei incontrolabile, rod mai mult al propriei irationalitati decât al artei manipulatorii dovedite de Iago), Othello „se decupleaza” de la „telul” civilizator (p. 48). Si Iago constituie pentru maur o „oglinda” a acceptarii, la rându-i însa aparenta, ducând la aceeasi (auto)distrugere inevitabila. Iago „îl ucide” pe Othello, „otravindu-l” prin vorbe, „prin ureche”, dupa cum demonstreaza, inteligent, Adrian Papahagi la pagina 26. El este „umbra”, cel care, de fapt, „nu este” („I am not what I am.”), conform unei alte analize spectaculoase facute de autor ulterior (pp. 54-55). O carte excelenta, asteptata, necesara, destinata studiosilor din România, atâtia câti vor mai fi fiind ei... Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
