Nu e de mirare ca analfabetismul functional a devenit o boala cu care traim zi de zi, pentru ca învatamântul e pur si simplu sub perfuzie, pe jumatate inconstient, în stare paralitica de 30 de ani. Elevii sunt atât de bulversati de cantitatea uriasa de informatie cu care sunt bombardati din toate partile, încât, asa cum e si normal, si-au creat involuntar un scut de aparare cu care contracareaza orice atentat la vidul lor de cunostinte. Nu stiu câta lume are habar de asta, dar ghiozdanul unui elev din România de azi cântareste între 5 si 10 kilograme. Minimum 5 în clasele primare, minimum 7 kilograme în gimnaziu si liceu. Rareori se ajunge în liceu ca un ghiozdan sa aiba 6 kilograme, doar poate în cazul nerealist în care elevul are doua ore de sport si doua de dirigentie. Asta daca respectivul copil nu îsi ia cumva cu el si manualele de sport si de dirigentie (Consiliere si dezvoltare personala), pentru ca exista si asa ceva. Ma uitam acum, de exemplu, pe un astfel de manual de Educatie fizica si sport pentru clasa a VI-a care are 120 de pagini, dimensiuni 26x20,5 cm. Nici nu cred ca a fost deschis vreodata, pur si simplu e hârtie folosita inutil si bani aruncati degeaba. În plina epoca a digitalizarii, când totul este trecut din plan fizic în cel virtual, copiii nostri trebuie sa care în spate o greutate mai mare ca niciodata în istoria tarii. Si te mai miri de ce au multi probleme cu coloana vertebrala sau de ce sunt scandaluri în fata scolilor între parintii care vor sa îsi aduca propriile odrasle cocârjate de greutate la propriu pâna fix la intrarea în institutie? Pentru ca respectivii elevi nu pot fizic sa mearga mai mult pe jos cu acea greutate în spate. Un copil care cântareste între 25 si 30 de kilograme nu poate merge mult cu un ghiozdan care are între 5 si 10 kg. Îmi este mie greu, un adult de 64 de kg, sa car o asa greutate pe distanta lunga. As face-o în conditia în care nu am alta alternativa, când trebuie sa duc cu mine rucsac cu cort, sac de dormit, haine si altele, dar nu e usor. Nu pricep ce este în mintea celor care reglementeaza normele de învatamânt, a celor care fac respectivele manuale. Nu zic sa fie scoase de tot, dar sa le faca, domnule, mai mici, mai usoare, sa se gândeasca si la consecintele practice ale dimensiunilor si greutatii lor. Când planifici un manual ia, te rog, în calcul si dimensiunile lui fizice pentru ca sunt foarte importante. Toate cartile scolare sunt format mare, au pagini groase, numeroase imagini, o gramada dintre acestea ocupând câte o pagina întreaga. Paradoxul e acelasi care domina întreaga lume moderna: o cantitate enorma de informatie, foarte putina din ea relevanta, iar din aceasta o parte infima ramâne învatata. Cu alte cuvinte este foarte mult zgomot pentru nimic, o volum urias pentru un rezultat minuscul. Elevii români de azi, desi au în geanta o greutate mult mai mare, ramân în final cu mai putine cunostinte decât elevii de ieri, care aveau manuale mai mici, mai putine, mai usoare. De ce nu putem scapa nicaieri de aceasta obsesie a cantitatii? Pur si simplu ne strivim singuri sub propriile materii pe care le adunam haotic. Nu mai vedem nimic în jur din cauza movilelor de obiecte pe care le cladim în jur. Nu exista domeniu în care cantitatea sa nu fie mare. Haideti sa întelegem ca marimea nu conteaza. Un manual pentru scoala poate fi la fel de bun daca ar avea o dimensiune mai mica si ar fi mai usor. Si renuntati odata la manualele alternative care sunt, dupa parerea mea, o recunoastere pe fata a faptului ca statul este incapabil de a furniza niste carti de învatare unice si bune pentru toti, si de a se asigura astfel ca o baza comuna de cunostinta poate fi implementata cu succes tuturor. Cine vrea mai mult sa faca acasa. La scoala sa fie lucruri putine si bune, care sa fie asimilate integral de un procentaj cât mai mare de elevi. Repet: putin si bun! Aceasta lozinca ar trebui sa fie afisata peste tot pentru ca e sfânta. Alaturi de: mult si prost! Este o involutie paradoxala din punct de vedere calitativ în elaborarea manualelor, în comparatie cu evolutia lumii în general. Am auzit profesori care spun ca unele carti sunt atât de proaste, încât pur si simplu nu ai cum sa lucrezi cu ele la clasa. Te îneci în imagini furate de pe Internet, care chipurile ar trebui sa fie mai sugestive decât informatia în sine, iar în rest e o bâlbâiala. Pai, nu e de mirare ca analfabetismul functional a devenit o boala cu care traim zi de zi, pentru ca învatamântul e pur si simplu sub perfuzie, pe jumatate inconstient, în stare paralitica de 30 de ani. Elevii sunt atât de bulversati de cantitatea uriasa de informatie cu care sunt bombardati din toate partile, încât, asa cum e si normal, si-au creat involuntar un scut de aparare cu care contracareaza orice atentat la vidul lor de cunostinte. Astfel s-a ajuns ca aceia care nu înteleg ceea ce citesc sa fie o majoritate. Întelegerea si comunicarea lor se limiteaza la fraze scurte, imagini, filmulete si emoticoane. Extrem de putini mai percep nuantele unui text, ironia, sarcasmul, umorul subtil, aproape toti iau mesajul drept bun, real, indiferent daca e literatura, matematica, biologie sau religie. Am ramas stupefiat, de pilda, când am citit niste interpretari de text la Caragiale. Doar un procentaj infim dintre ei au înteles umorul din spatele întâmplarilor si al limbajului, ceilalti vorbeau despre personaje ca si cum ar fi povestit niste infractiuni în fata unui judecator. Nu e de mirare ca nu mai exista bancuri în România, umorul hâtru, mucalit tipic românului pur si simplu a disparut. Acum toata lumea râde la clipuri cu prosti care înjura, vorbesc urât si agramat, se lovesc sau distrug lucruri, sau la interlopi si curve care se cearta ca în piata. Totul se trage de la cantitate, de la multime, de la marime. E mult prea multa informatie si cred ca un punct de pornire ar fi tocmai manualele despre care vorbeam la început. Acestea nu fac altceva decât sa imite Internetul, sa încerce sa „vorbeasca pe limba lor”, a elevilor, cea limitata, si nu sa le formeze propriul limbaj. În loc sa stimuleze imaginatia copilului, sa încurajeze gândirea lui critica, sa-i solicite intelectul pentru a gasi singur raspunsuri, pentru a construi singur imagini în minte, aceste manuale mari, groase si grele nu fac decât sa pregateasca generatii de analfabeti functional. În ziua în care un elev va merge la scoala cu o mâna de carti mici si subtiri, fara poze inutile în ele, abia atunci se poate spune ca începe sa învete ceva, pâna atunci doar se pacaleste. Si cu el ne pacalim si noi, ceilalti. Briscan Zara este scriitor si publicist
