Multi sunt pe deplini convinsi ca modestia înnobileaza, asa ca pot mima modestia pentru a-si face o imagine buna în public. Sau sunt convinsi ca a mima timiditatea indica pudoarea, bunul simt, educatia solida si sensibilitatea. Dar ce se întâmpla daca pudoarea de ochii lumii ar fi într-adevar, un sentiment cumplit de jena care interfereaza cu viata unei persoane? Am avut cândva un coleg care, atunci când se afla în prezenta anumitor doamne, auzind vreo glumita mai „deocheata” în birou, îsi ducea imediat pumnul spre gura, muscându-si cu incisivii degetul aratator si simulând ca îi este rau de la stomac. Ba mai mult, iesea pe hol, cu o fata cadaverica, în cautarea, - dupa cum aveam sa ne dam seama ceva mai târziu, - a sticlei lui de vodca ascunsa de ochii tuturor, de la prima ora, printre sacii cu acte si tragea vârtos din ea, sa prinda, fireste, putin curaj. Apoi revenea la locul sau, spre stupoarea noastra rosu în obraji si, chicotind spre celalalt coleg, - glumetul nostru de serviciu, îngâna cu jumatate de gura: Zi si tu bancul ala cu hanoracul..., e tare… daca tot l-ai spus pe asta cu Scufita Rosie…, adica o alta glumita la fel de „deocheata”. Dupa care lua grimasa Sfiosului, asteptând o alta ocazie de a iesi pe hol, printre saci, framântându-si mânutele si rânjind timid ca piticul din poveste. Dupa doua-trei iesiri de acest fel, curajul începea sa dea pe din laturi: Da pe ala cu ursul si farmacia îl stiti? întreba el, tot cu pumnul în gura. Iar când doamnele cu pricina plecau, „sfiosul” se dezlantuia frenetic. „Mama ma-sii, iar trebuie sa refac dosarul!” Ati spune ca, poate, omul era chiar timid din fire si avea greturi la auzul unor cuvinte, mai ales la cele spuse de altii. Daca era timid sau doar un ipocrit care mima cu brio timiditatea ca sa dea bine în fata unor femei, ramâne de vazut. Multi sunt pe deplini convinsi ca modestia înnobileaza, asa ca pot mima modestia pentru a-si face o imagine buna în public. Sau sunt convinsi ca a mima timiditatea indica pudoarea, bunul simt, educatia solida si sensibilitatea. Dar ce se întâmpla daca pudoarea de ochii lumii ar fi într-adevar, un sentiment cumplit de jena care interfereaza cu viata unei persoane? Se pare ca, din cinci persoane, trei experimenteaza zilnic timiditatea, chiar daca ne consideram extrovertiti, colerici sau impulsivi. Exista întotdeauna momente ocazionale în care ne simtim nesiguri pe noi însine, când ne îndoim de aptitudinile noastre si ne temem de a fi judecati negativ de ceilalti. Fiecare dintre noi este familiarizat cu „timiditatea situationala” - care apare atunci când vorbim cu superiorii, de pilda, sau cu un strain: toate cuvintele par a fi uitate, creierul este, pur si simplu, blocat, pulsul creste. Aproape întotdeauna experimentam un sindrom de timiditate, exprimat în trei manifestari. De jena fata se umple de culoare, pulsul e rapid, vocea ne tremura, transpiram si nu ne gasim cuvintele. Apoi, - emotiile si gândurile sunt toate negative; „sigur, nu spun ce trebuie!”, „daca stau pe scaunul acela, poate îl deranjeaza pe Ionel”, experimentând un sentiment de disconfort, o anumita depresie, ni se pare ca suntem ridicoli si ne învinovatim pentru acest ridicol. Cea de-a treia manifestare poate fi observata în comportament. Multi oameni timizi, pur si simplu, nu pot comunica liber, se uita spre podea, pe lânga interlocutor, îsi freaca mâinile, îsi întrerup discursul frecvent, nu au initiativa în dialog. La prima vedere, poate parea ca timiditatea este o prioritate pentru introvertiti - oameni care sunt concentrati pe lumea lor interioara nu au nevoie de numeroase contacte externe si prefera singuratatea - avem de-a face aici, însa, cu o judecata eronata. A fi timid si introvertit nu sunt acelasi lucru, desi poate parea ca sunt acelasi lucru. Unui introvertit îi place sa petreaca timpul singur si devine epuizat din punct de vedere emotional petrecând mult timp cu ceilalti. O persoana timida nu vrea neaparat sa fie singura, iubeste lumea, dar îi este jena sa comunice cu ceilalti. Imaginati-va doi copii la scoala: unul este introvertit, iar celalalt este timid. Profesorul organizeaza o iesire în aer liber, la piscina. Un copil introvertit vrea sa stea pe patura lui si sa citeasca pentru ca socializarea cu alti copii este stresanta pentru el. Copilul timid vrea sa se alature celorlalti copii, dar ramâne pe marginea bazinului uitându-se la ceilalti, pentru ca îi este frica sau jena sa li se alature lor. O persoana timida, nesigura, în loc sa descarce nemultumirea de sine care a aparut în comunicarea cu alte persoane, dându-le un semnal despre inadmisibilitatea reactiilor lui, acumuleaza în sine furie si resentimente. Când emotiile negative acumulate îi coplesesc, multi oameni de acest tip activeaza mecanismele de aparare si are loc o „explozie”. Cu toate acestea, se întâmpla adesea ca, din cauza slabiciunii si a neîncrederii în propriile forte, o persoana timida sa nu îndrazneasca sa arunce nemultumirea sa pe cel care este cu adevarat de vina si sa transfere nervozitatea asupra persoanelor mai slabe ca el - copii, subalterni, batrâni. Pentru altii, un astfel de comportament pare de neînteles si inexplicabil, desi timidul are întotdeauna un motiv profund pentru asemenea iesiri care ar trebui cautat în sufletul lui. Cel mai adesea, timiditatea se formeaza ca o modalitate de autoaparare sau o consecinta a lipsei de încredere în ceilalti. Ea îsi are originile în copilaria timpurie, când copilul voia sa atraga atentia parintilor sai, dar ei erau mereu ocupati fie cu munca, fie cu studiul, fie cu strânsul recoltei si îl respingeau - astfel ca nu aveau la dispozitie timp pentru grija, atentie si comunicare. Copiii, lasati cu câte un strain - un vecin mai în vârsta, o bona, o ruda neprietenoasa, erau speriati, nu stiau cum sa comunice sa nu deranjeze, nu stiau cum sa se comporte ca sa nu supere pe cineva. În loc de laptele mamei si de zâmbetul si dragostea ei, au primit o sticla de suc de lamâie concentrat. Supraprotectia e si ea un motiv de baza - parintii cresc „cu multa grija” un copil, programându-i, de fapt, fiecare pas. În multe familii înca se obisnuieste sa-l pui pe copil pe un scaun la o petrecere, pentru a spune o poezie ca toti oaspetii sa-l aplaude, chiar daca el se simte rusinat si nu e dispus sa faca acest lucru. Nu îndraznesc sa spun cine are mai multa nevoie de spectacol - copilul sau parintii. Este neplacut pentru un copil, de asemenea, când le spui unor straini despre dificultatile sau intimitatile lui. „Ieri s-a stricat la stomac si n-am putut închide un ochi, draga, toata noaptea i-am dat ceaiuri”, „Ia spune-i tu vecinei cum te curteaza colegul tau de banca! I-a adus si o floare ieri!” Copilul este fortat sa-si retina în mod cronic impulsurile, secretele si dorintele, iar acesta este un teren fertil pentru dezvoltarea indeciziei, a timiditatii, a îndoielii dureroase de sine. Urmatorul motiv este un eveniment traumatic care a lasat o amprenta adânca în suflet. De exemplu, o fata a crescut ca un copil vesel, prietenos, sociabil, dar într-o zi, în timp ce se întorcea de la scoala, a primit, venind din neant, un bulgare de gheata în ochi. Fata s-a întors la scoala, iar copiii din clasa, vazând-o vânata si umflata, au început sa arate cu degetul spre ea, distrându-se copios pe seama ei. Astfel, s-au creat conditiile ideale pentru formarea timiditatii. În acelasi registru ar fi inclusa si dificultatea de a trai în crize legate de vârsta. Adesea, adolescentii nu sunt pregatiti pentru o crestere prea rapida, schimbari intense ale corpului, încep sa se simta jenati de ei însisi, de bratele lor mai lungi, de mustata care le mijeste, le este frica sa nu para ridicoli în ochii lumii si ramân blocati în aceste experiente. Oamenii de stiinta au reusit sa demonstreze ca tiparul de raspuns la factorii de stres este transmis de la stramosi la descendenti. Un numar mare de parinti ai copiilor timizi au, dupa cum spun specialistii, anxietate anormala. Adultii arata copiilor lor reactiile puternice pe care le au chiar si atunci când se arata un stimul slab si asta îi inhiba pe copii. Oamenii timizi sunt închisi fata de ceilalti, ei stau dupa draperiile lumii privindu-i pe cei din jur. Iar pentru a stabili relatii apropiate este importanta deschiderea lor spre astfel de relatii, au nevoie sa iasa de dupa draperie. Totusi, oamenii timizi, ca oricare alti oameni, au nevoie de relationare, de contacte. Si daca a avut loc o astfel de apropiere, atunci timidul apreciaza foarte mult acest contact. Nu pentru ca partenerul de comunicare este valoros pentru el, ci mai degraba pentru ca pierderea acestui partener va duce la nevoia de a-l cauta pe altul, si pentru o persoana timida, asa cum am spus, acesta este un proces dificil. Acest lucru explica faptul ca oamenii timizi au adesea prieteni, sau mai degraba un singur prieten, aceiasi din copilarie sau adolescenta. Si asta explica si tendinta de a ramâne „blocat” pe un partener sexual, oricum ar fi el si orice ar patimi alaturi de el, sau în relatie cu un singur coleg ani buni, chiar daca relatia lor e una de supunere. La urma urmei, îi este frica sa gaseasca un altul si nu va încerca sa o faca. Timidul se multumeste mereu cu putin. Unii experti considera ca nevoia timidului de respect de sine si recunoastere sociala este direct legata de problemele betiei si alcoolismului. Alcoolismul este adesea privit ca un fel de reactie la un complex de factori psihologici si sociali inerenti atât individului, cât si mediului sau. Este imposibil sa spunem cu siguranta când consumul excesiv de alcool este o cauza si când este o consecinta, dar este evident ca problema alcoolismului este legata de o serie de alte manifestari de nemultumirede sine, deci, evident, si în cazul persoanei timide. Prin alcool, ei, timizii cronici, încearca sa elibereze tensiunea acumulata, sa îndeparteze barierele, ceea ce le permite sa se simta, în intimitatea lor, mai liberi. Timidul accepta adesea cererile altora, chiar daca acestea i-ar putea face rau. În acelasi timp, îsi sacrifica propriile interese, dorinte personale preocupat sa le faca altora pe plac si sa nu-i supere si, ca urmare, experimenteaza o nemultumire profunda de sine. În efortul de a-si depasi nemultumirea acestia pot recurge la alcool ca remediu salvator, chiar daca dimineata îi asteapta o mahmureala severa si chinuri de constiinta. Dar seara, vor lua din nou paharul în mâna, recurgând la „leacul” pentru timiditate. Paharul, în multe cazuri, le devine prieten. Exista, asadar, o dependenta patologica, fara dopaj simt ca nu mai rezolva nimic, desi dopajul va distruge chiar si ceea ce au cladit anterior. Unii psihologi, printre care ma numar, cred ca timiditatea este caracteristica perfectionistilor care, din cauza „sindromului studentului excelent”, se tem îngrozitor de dezaprobare si critica. De aceea, exemplul dat la începutul articolului nu reflecta nicicum imaginea timidului, ci, mai degraba, a ipocritului, asa cum l-am descris într-un articol anterior. Sa ne amintim adeseori de adevarul notoriu ca nu suntem în aceasta lume un obiect care sa fie pe placul tuturor, sa nu cautam sa câstigam aprobarea celor pe care îi întâlnim si sa le facem pe plac, ci sa acceptam, cu calm, faptul ca, oricât de mult am încerca sa-i multumim pe toti, vor exista întotdeauna cei care ne vor critica mereu. Asa ca cel mai bun lucru pe care îl putem face, atunci când suntem timizi, este sa ne relaxam si sa ne permitem sa gresim - vom fi surprinsi cât de usoara si placuta va deveni comunicarea noastra cu cei din jur. Iar daca într-o zi, în autobuz fiind, vom strânge aer în piept si vom striga cu tarie „Opriti, va rog! Trebuie sa cobor!” înseamna ca planeta va ramâne pe loc cu un Sfios în minus. Cristina Danilov este psiholog
