Mihaela Filip, Braila: ”Sotul meu a facut sport de perfomanta dar, acum, la 46 de ani, face doar miscare, fotbal, în timpul liber, cu colegii de serviciu. În acest week-end a jucat din nou si un jucator din echipa adversa l-a lovit la piciorul stâng si sotul meu crede ca i-a rupt tendonul lui Ahile. În momentul impactului a auzit ca o trosnitura si, acum, nu mai poate pune piciorul în pamânt. Am citit pe net si am înteles ca ar putea sa-i treaca cu aparat ghipsat sau sa i se faca operatie. Evident, ne dorim sa nu fie nevoie de interventie chirurgicala dar am vrea sa stim ce optiuni avem si în ce context medical”. Prof. Univ. Dr. Paul-Dan Sîrbu, Sef Clinica Ortopedie si Traumatologie, Spitalul Clinic de Recuperare Iasi: ”Din descrierea dvs este foarte posibil sa fie ruptura a tendonului ahilean. Dar acest lucru, precum si cât de serioasa este ruptura, nu putem sti decât daca este investigat. De aceea, trebuie vazut de un medic ortoped si, cel mai probabil, ar trebui sa faca si o ecografie în regiunea respectiva. Tendonul lui Ahile este cel mai mare tendon din organism, fiind o structura puternica, fibroasa, foarte importanta pentru mers, alergat, stat pe vârfuri si catarat. Rupturile tendonului ahilean sunt destul de frecvente si apar mai ales la tineri, fiind pe locul 3 ca frecventa, dupa rupturile tendonului supraspinosului si bicepsului brahial. Mecanismele uzuale de producere a rupturilor tendonului ahilean sunt: flexia plantara puternica si brusca tip “push off” a piciorului de sprijin, în timpul extensiei genunchiului (împingere puternica în picior, în timpul unei sarituri sau la începutul unui sprint); dosiflexia brusca si violenta a gleznei (în caderile de la înaltime); practicarea intensiva a unor sporturi care presupun pornire si oprire brusca. Ruptura poate fi produsa si de o lovitura directa pe un tendon contractat. Un factor favorizant incriminat este aria relativ hipovasculara, supusa la microtraumatisme repetate ce determina un proces reparator incomplet. O suprasolicitare mecanica definitiveaza ruptura. Aceasta este rareori simpla (ca dupa sectiunea cu un cutit); de obicei, capetele tendinoase sunt efilosate si franjurate. Afectiunile ce pot scadea rezistenta tendonului sunt artrita reumatoida, lupusul eritematos sistemic, hiperparatiroidismul, hiperbetalipoproteinemia si insuficienta renala cronica. Injectarea de steroizi direct în tendon predispune la ruptura. Ruptura partiala de tendon ahilean este asimptomatica, în sensul ca persoana în cauza poate simti durere în zona calcâiului, dar va putea totusi sa mearga. Ruptura totala de tendon ahilean, mai frecventa decât cea partiala, are o simptomatologie clara; în momentul leziunii, unii pacienti aud un zgomot asemanator unei trosnituri, iar durerea este severa. Diagnosticul se pune prin palparea defectului tendinos (la 2 - 6 centrimetri deasupra calcâiului), imposibilitatea de a sta pe vârfuri în sprijin unipodal pe partea afectata, teste specifice pozitive (testul Thompson si eventual testul cu acul, al lui O’Brien). Tratamentul rupturilor tendonului ahilean ramâne controversat. Sustinatorii tratamentului conservator cred ca acesta obtine rezultate functionale (mobilitate, forta) comparabile cu ale tratamentului chirurgical, evitând în acelasi timp complicatiile acestuia (infectie si necroza cutanata), care ajung pâna la 8- în unele statistici. Metoda ortopedica, desi simpla, cu evitarea riscurilor chirurgicale si cu spitalizare scurta, este grevata de riscul rupturilor iterative si al diminuarii fortei musculare. Tratamentul conservator se recomanda la vârstnici sau sedentari (precum si la rupturile partiale), si consta, în principiu, în imobilizari cu atele gipsate sau orteze, cu folosirea cârjelor pentru mers. Partizanii tratamentului chirurgical considera ca rezultatele acestuia sunt superioare din punct de vedere functional si îl recomanda la pacienti tineri, activi, datorita reducerii marcate a ratei recidivei (2-3- comparativ cu 10-30- prin tratament functional). Interventia chirurgicala trebuie practicata în primele zile de la accident, înaintea retractiei si degenerarii capetelor tendinoase. Sutura clasica (coaserea celor 2 capete ale tendonului rupt), este puternic solicitata de contractiile musculare, si poate fi întarita prin tenoplastie (folosind fie lambou pediculat din tendonul achilian, fie tendonul plantarului subtire, fie scurtul peronier lateral). Au fost descrise si metode percutane sau minim-invazive de afrontare a capetelor tendinoase cu materiale artificiale (dar exista riscul leziunii unei structuri nervoase). În rupturile vechi, cu retractie mare a capetelor, dupa excizia tesutului cicatriceal interpus, se practica o tenoplastie, ca în rupturile acute, sau folosind alte tehnici chirurgicale de reconstructie tendinoasa. Problema cea mai importanta în tratamentul chirurgical al rupturilor tendonului ahilean este ca vindecarea (cicatrizarea) acestuia se face în circa 60-90 de zile, perioada în care pacientul are un grad de impotenta functionala si de limitare a mersului si a activitatilor, fiind dependent de cârje. Pacientii accepta cu greu aceasta „scoatere” din activitate, situtatia postoperatie fiind, asa cum am spus de multe ori, mai dificila, ca dupa o fractura de femur (cu o tija blocata bine pozitionata, pacientul poate calca cu sprijin partial si apoi total în maxim o luna postoperator). Exista numeroase controverse privind conduita postoperatorie - folosirea sau nu a imobilizarii ghipsate, lungimea ghipsului si perioada de imobilizare, folosirea ortezelor, precocitatea reluarii sprijinului. În ultimii 15 ani de activitate, am preferat imobilizarea postoperatorie 9 saptamani, tip 3/3/3: 3 saptamani aparat gipsat gambo-podal, cu piciorul în echin (flexie plantara 30̊), 3 saptamâni aparat gipsat gambo-podal cu reducerea flexiei plantare la 15̊ si 3 saptamâni imobilizare cu orteza de mers tip Walker, cu piciorul în pozitie functionala la 90̊; a urmat o perioada de reeducare functionala de 2-3 saptamâni, cu sprijin total (pentru reeducarea gleznei si a mersului si restabilirea fortei musculare). Putine studii prezinta un mod preferential de imobilizare postoperatorie. Prelungirea imobilizarii poate duce la redoarea gleznei, atrofie musculara, aderente cutaneo-tendinoase, tromboza venoasa. Studii experimentale si experienta clinica sustin ideea mobilizarii rapide în tratamentul rupturilor tendonului ahilean. Tensiunile mecanice aplicate rapid asigura orientarea fibrelor de colagen si remodelarea tendonului. Unii autori sustin ca în rupturi recente ale tendonului ahilian este suficenta sutura simpla cap la cap si imobilizarea cu glezna în pozitie neutra. Dupa o experinta acumulata în peste 25 de ani de activitate, am ajuns la concluzia ca tratamentul chirurgical al rupturilor tendonului ahilian este preferabil la tineri, rata complicatiilor fiind mai mica daca se utilizeaza o tehnica chirurgicala corecta. Incizia posteromediala, întarirea suturii cu o tenoplastie, închiderea cu atentie a peritenonului, incizia longitudinala anterioara a aponevrozei gambiere, sunt elemente de tehnica care pot asigura rezultate postoperatorii bune, cu limitarea complicatiilor”.
