Am afirmat cu alte prilejuri ca aproape un secol, muzicienii si melomanii au fost lipsiti de posibilitatea formarii unei opinii cât mai apropiate de calitatile exceptionale ale violonistului George Enescu deoarece el nu a apreciat sunetul înregistrat pe discuri, transmis la radio. Alex VASILIU Avea dreptate - în prima jumatate a secolului trecut tehnica de înregistrare, redare si transmitere nu atinsese performanta, urechea ultrasensibila a compozitorilor si interpretilor seziza imediat mediocritatea productiilor de acest tip. De aceea si-a exprimat Enescu reticenta fata de tehnicile înca noi: Inventia [...] e extraordinara si ma închin în fata ei, dar asta n-are nici un amestec cu arta muzicala. O fi microfonul bun pentru conferinte, reportaje sau lectii de limbi straine, dar pentru muzica e respingator. E parerea mea, evident. Mai întâi sunetele sunt complet altele, încât rezultatul e si el afectat... Dezgustul ce-l am [...] e desigur si reminiscenta durerii ce o am în fata somajului creat de el printre camarazii mei... Si apoi, gândeste-te dumneata, cum vrei sa cânt eu în fata bâzdâganiei de microfon, care mi se plimba ca un paianjen pe dinaintea ochilor! Eu îmi pastrez dreptul de a nu cânta în fata microfonului decât în cazuri cu totul exceptionale.1 Enescu si-a argumentat justetea opiniei, acceptând totusi sa lase memoriei discului spre sfârsitul vietii (1948-1952), marcat de boala, o serie de interpretari pentru vioara solo. Sunt perceptibile pe alocuri lipsa de vitalitate a sunetului, unele fâsâieli ale arcusului, desi expresia vibranta, plina de emotie, nu disparuse. Cunoscute fiind evocarile celor care l-au ascultat în sala de concert ori în salonul potrivit muzicii de camera, evocari elogiind frumusetea, puritatea, stralucirea sunetului viorii, a trebuit sa-i credem pe cuvânt, sa acceptam modestia mijloacelor de imprimare din perioada istorica mentionata. Dar în anii trecuti l-am ascultat pe George Gershwin (1898-1937) interpretându-si Rapsodia nostalgiei (Rhapsody in blue) si am stiut ca fusese înregistrata în 1916 mai întâi pe rulouri de carton, abia în deceniul opt al secolului trecut adaptata rigorilor tehnicii moderne. L-am ascultat pe Serghei Rahmaninov (1873-1943) interpretându-si între 1919-1929, mai întâi înregistrat tot pe rulouri apoi pe discuri de gramofon, compozitii proprii si un Scherzo de Chopin - documente sonore destul de clare. Cunoscute fiind turneele de succes ale lui George Enescu în Statele Unite ale Americii, calitatea performanta pentru deceniile trei-patru din secolul XX a tehnicii de înregistrare a sunetului si de transmisie radiofonica posibile în aceasta tara, a fost curioasa absenta sa din cataloagele de discuri. Ramân de înteles surpriza si admiratia când am ascultat în anul 2020 La Folia de Corelli, înregistrata devreme pentru stadiul evolutiv al discului de gramofon, în anul 1929, împreuna cu pianistul Sanford Schlüssel pentru casa „Columbia”. Surpriza si admiratia s-au repetat la auditia Concertului în re minor pentru doua viori si orchestra de Bach, interpretat de Enescu tot în America de Nord împreuna cu elevul sau iubit Yehudi Menuhin - imprimare preluata din concertul public transmis la radio (1937), descoperita de istoricul Roland Cheniston, publicata la prestigioasa casa de discuri „EMI”, care a avut generozitatea sa o ofere publicului larg pe Youtube. Numai aceste doua înregistrari dovedesc din nou performantele tehnicii digitale de astazi în privinta reconditionarii documentelor sonore vechi. Argumentul imbatabil îl reprezinta chiar cele doua versiuni ale aceleiasi lucrari (La Folia) disponibile pe Youtube: înregistrarea doar copiata de pe discul vechi de gramofon din 1929 si varianta admirabil masterizata digital. Ca sa fac o gluma usor trista, a trebuit sa vina tot americanii ca sa-l ascultam în sfârsit pe George Enescu - violonistul virtuoz! Si astfel, retinerile sale explicabile în privinta modestiei tehnicii de înregistrare a sunetului din timpul sau acum sunt, din fericire, infirmate. Mai ramâne sa existe si în România initiativa reconditionarii performante a imprimarilor realizate la Bucuresti în 1943 de Enescu în calitate de violonist împreuna cu pianistul Dinu Lipatti (Sonatele a II-a si a III-a compuse de el pentru aceste instrumente). Regizori performanti exista, muzicieni deplin familiarizati cu tehica digitala avem, ce ar lipsi?... Alt subiect revenit în câteva interviuri acordate de George Enescu este muzica româneasca. Subiect de interes cu exact 100 de ani în urma, subiect ramas actual. Citez un pasaj semnificativ („Luceafarul”, nr. 15, 8 aprilie 1912): […] muzica româneasca e complexa, foarte întunecata înca, în fasa. E o compozitie din muzica araba, slava si ungara, posedând însa si o atmosfera proprie, ce n-o gasesti în muzica altor popoare - e adevarat -, o atmosfera careia nu-i pot da o caracterizare expresiva. Aceste influente straine sunt prea vadite, ca sa fie negate. În Muntenia muzica e mai mult turceasca, în Moldova mai mult ruseasca, în Ardeal mai mult ungureasca. Sa nu se supere nimeni de adevar. Din toate aceste dialecte muzicale izvoraste însa o individualitate proprie, o repet. Francezii au gasit-o în compozitiile mele românesti, chiar si în lucrarile simfonice carora n-am cautat sa le dau o culoare româneasca. În continuarea interviului, Enescu a laudat contributia lautarilor la pastrarea traditiei muzicale românesti, intrând în total dezacord cu marele etnomuzicolog maghiar Béla Bartók, cel care a studiat-o stiintific prin culegeri de folclor pe teren, publicând colectii de cântece premiate de Academia Româna, adeptul valorii si originalitatii muzicii românesti arhaice, rurale. Iata un subiect la care se cuvine sa ne întoarcem. 1 George Enescu - Interviuri din presa româneasca. Editie prefatata, îngrijita si adnotata de Laura Manolache. Editura Muzicala, 1988, pag. 250 Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
