Am mers în Palatul Braunstein din centrul Iasilor cam de pe la 5 ani. Intram cu mama prin gangul din statia de tramvai într-o curticica de forma neregulata, înconjurata jur-împrejur de zidurile înalte-înalte ale cladirii. Abia daca era luminata de soare o ora pe zi aceasta curticica. Apoi, la dreapta, era o intrare. Urcam scarile întunecoase pâna la ultimul etaj, unde era un palier pardosit cu scânduri. Scarile erau mai înalte ca la blocurile noi, abia le urcam treapta cu treapta cu pasii mei de copil; si palierul trosnind si scârtâind ma impresiona întotdeauna. Nu stiam pe vremea aceea ca se cheama Palatul Braunstein, ca fusese construit de un evreu bogat, iar când au venit comunistii la putere l-au nationalizat. Aici au primit locuinta politruci ai vremii, profesori universitari si artisti de seama ai urbei. Ne ducea mama, pe mine si pe sora-mea, la nana J., care ma botezase. Nana J. era nepoata mamei, fiind fiica surorii mai mari a mamei, mama fiind cea mai mica dintre surori. Astfel ca mama era cam de aceeasi vârsta cu nepoata ei, nana J. Au copilarit împreuna si au ramas toata viata bune prietene. Nana J. era profesoara de socialism „stiintific”, cum se zicea, la facultatea de medicina, iar nenea Mitica H., sotul ei, era mare pe la partid. Asta o vreme, ca pe urma l-au dat jos si a ajuns astfel jurist consult la fabrica de ulei. Tare putin pentru el, care, am aflat dupa aceea, avea sanse sa ajunga chiar secretar de partid al judetului. O sa va spun mai încolo ce s-a întâmplat cu el. Mama ne lasa, pe mine si pe sora-mea, cam câte doua saptamâni pe vara, la nana Jenica. Stateam toata ziua si ne jucam cu Felicia, fata nanei. De pe balcon se vedea un colt din Piata Unirii. Dar mie-mi placea si mai mult sa ma uit din baie pe un gemulet din partea cealalta a locuintei si sa vad un turnulet rotund de pe acoperisul actualului restaurant Select. Ma urcam cu picioarele pe colacul WC-ului si ma zgâiam la acest turnulet de tabla ruginita, cu niste stâlpisori în partea de sus si cu o multime de porumbei zburând în jurul lui. Pentru mine era un turn feeric, de basm si tare as fi vrut sa aflu ce este înauntru. Acum turnul a fost darâmat. Dar nici nu prea aveam timp sa ne uitam pe fereastra. În locuinta nanei J. era o „gramazimea” de jucarii. Asa povestea mamei cu ochii cât cepele Doina, sora-mea. Era tare uimita si încântata. Si eu eram la fel de încântat, dar, mai mare fiind ca sora-mea, nu aratam în vorbe si gesturi încântarea, exersând înca de pe atunci povara unui mod de comportament pe care aveam sa o duc toata viata - retinerea. Din timiditate, din mândria frustratului, din ambele? Nu gasesc cântarul cu care sa le dramuiesc. În orice caz o comparatie faceam: Noi nu aveam atâtea jucarii. Când Felicia deschidea dulapul-minune, se revarsau peste noi o multime de jucarii. Apoi repetam revarsarea miraculoasa. Îngramadeam la loc în dulap jucariile, dupa care lasam sa cada peste mine „gramazimea” aceea de girafe si ursuleti, de masinute si carti cartonate colorate. Rasfoiam încântat cartile minunate cu basme rusesti, cu Maria Morevna si Ivan Tarevici, si nu ma mai saturam. O carte din aceasta facea cât patru-cinci „traiste cu povesti”, cartuliile noastre de acasa mici cât palma. Dar Felicia nu lua în seama muntele de jucarii. Se plictisea repede de ele si le arunca pe unde apuca. Mai târziu (ne lasa mama în Palatul Braunstein pâna pe la 12-13 ani) aveam sa constat ca si de învatat se plictisea Felicia. Nu am vazut-o niciodata învatând, iar nana, care venea întotdeauna seara de la ore si de la sedintele ei interminabile, nu o verifica. Rar, când primea stirea de la scoala ca Felicia are rezultate proaste, nana o certa blând, iar la final îi dadea o ciocolata ca s-o împace. I-a si pus un preparator, un domn profesor pensionar, cu un glas la fel de blând ca al nanei J. Felicia îsi amintea în ultimul moment ca trebuie sa vina „Darascu ala”. De fapt, îi dadea telefon nana J. de la facultate sa-i aminteasca ca trebuie sa vina profesorul. E inteligenta, dar „n-are continuitate” o asigura împaciuitor profesorul pe nana, vorbind despre Felicia, prilej pentru mine si Doina sa râdem pe înfundate de aceasta formula. Acasa o foloseam deseori, bunaoara, când lasam mâncare în farfurie. „Nu mai manînci?” întreba mama. „Nu am continuitate”, raspundeam. Si Doina se strica de râs. „Nu-i frumos sa vorbesti asa”, ma atentiona mama, dar zâmbea si ea complice. Pe nana J. o vedeam abia seara, când noi, obositi de joaca, aromeam a somn. Venea obosita, preocupata de multele probleme de la facultate, de la partid. Colegii de facultate, stiind-o si cam naiva si prea îngaduitoare, lasau o multime de sarcini pe seama ei. Aducea fructe, dulciuri si salam de la „Unic”, alimentara din Centru, mândria orasului pe atunci. La „Unic” era sefa tanti Lidia, cumnata nanei J, sotia lui nenea Titi, fratele nanei, care si el era „mare mahar” la sport. Ar fi fost si mai mare, spunea mama, dar nu avea studii. Pe atunci începuse sa se ceara studii si la partid, nu numai „scoala de partid”. Tanti Lidia îi dadea pe sub mâna niste salamuri pe care nu le gaseai prin galantare. Oh, salamurile acelea straine, învelite în hârtie fina! Cât îmi placea sa-mi ating obrazul de aceasta hârtie subtire, fâsâitoare! Nici nu-ti venea sa le manânci salamul. Numai sa-l atingi cu vârful buzelor. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
