Lumea lui Nicolae Stan se configureaza rotindu-se melancolic în jurul pipei din lemn de cires pe care o fumeaza agale stând în cerdacul casei parohiale tânarul preot al satului Crasani, Radu Plamada, patruns pâna dincolo de adâncul sufletului sau de ceea ce crede ca ar fi menirea sa. În romanul Oglinda sparta, aparut în primavara acestui an, la editura Junimea din Iasi, în colectia „Fictiune si infanterie”, sub directoratul poetului Lucian Vasiliu, fumul aromat al pipei tânarului paroh are acelasi rol purificator ca si tamâia. Daca în timpuri stravechi, tutunul era considerat iarba dracului, iata ca acum, în zilele noastre, chiar si în satele minunatei noastre patrii, unde amestecul de urban si de rural tinde sa devina o noua marca, fumatul nu mai e considerat un blestem, ci mai degraba o cale ce duce catre Dumnezeu. Daca tamâia alunga din casa Domnului duhurile rele, fumul de pipa limpezeste gândurile si încheaga imaginile si gândurile care iau forma unor rotocoale ce se învârt alene prin cerdac în jurul stâlpilor de lemn sculptati pentru a se risipi apoi prin livada înflorita trecând si prin oglinda sparta în mii si mii de bucati, fiecare dintre ele reflectând o mica parte din imaginea omului si a chipului lui Dumnezeu. Parintele Radu Plamada stapâneste o tehnica desavârsita în ceea ce priveste fumatul pipei, o tehnica pe care ar invidia-o si Sherlock Holmes, detectivul lui Arthur Conan Doyle, atunci când încearca sa rezolve prin deductie logica unele dintre cele mai sofisticate crime din batrâna Englitera. Privit dintr-o anumita perspectiva, preotul e si el un fel de detectiv, un detectiv care încearca sa dezlege prin exercitii de meditatie o parte din tainele creatiei divine. Colectia sa de pipe e impresionanta. Preotul stie când trebuie sa-si aprinda pipa din spuma de mare si când pe cea din lemn de cires sau pe cea de bambus. Stie si ce fel de tutun sa aleaga pentru meditatiile sale pe marginea Vechiului si Noului Testament, pentru ca gândul sau sa ajunga cât mai aproape de Dumnezeu. Masuta micuta din lemn de nuc, dar si catastiful misterios, precum si stiloul negru constituie obiecte de recuzita în jurul carora se desfasoara actiunea cartii. Ele au menirea de-a reconstitui misterul primordial, potentând aspiratiile, dând un surplus de viata, în sensul ideatic, personajelor. Catastiful asupra caruia sta aplecat preotul are un continut magic. El constituie un fel de Carte a vietii si a mortii. O Carte a destinului. De aceea atunci când preotul se apuca sa astearna câte un rând în paginile opisului sau, consulta mai înainte vointa cerului. Caci odata înscris în catastif nici un cuvânt nu mai poate fi clintit de la locul lui fara riscul de-a tulbura ordinea divina, împingând cosmosul înapoi în haos. Caci fiecare cuvânt trecut în catastif devine un fel de piatra de hotar dintre lumea de aici si cea de dincolo. Fapt de care tânarul preot e constient, de acea de fiecare data când se asaza la masuta lui, fumându-si linistit pipa, îsi ridica bratele spre cer si invoca spiritele, simtind cum energiile ce potenteaza lumea de sus coboara înfiorându-i sufletul. Preotul stie ca niciodata nu trebuie sa încalce cutumele, ca lumea lui interioara, dar si cea din afara ei, sa nu fie date peste cap. În mâinile sale stiloul se transforma într-un înger sau, poate, într-un demon al sortii. Stie ca viata enoriasilor sai urmeaza o cale trasata de astre, cale pe care cuvintele sale o reflecta în adâncul lor. Visul preotului e sa întoarca satul cazut prada unei tranzitii hibride înapoi la credinta si la valorile sale. Iata cum începe ziua lui de lucru: „E dimineata de luni, 2 Mai. Preotul Radu Plamada sta cufundat în gânduri, la masuta lui din cerdacul acoperit. Soarbe fara graba din cafeaua aburinda. Pe masuta, mare, impozant, cu coperta tare, medievala, se afla deschis un catastif înca nescris”. Prin urmare, în ciuda aspiratiilor si habotniciei sale, preotul e conectat destul de bine la lumea în care traieste. El e constient ca satul izolat în care îsi are parohia a suferit în aceasta perioada o metamorfoza specifica vremurilor noastre. Aspectul de sat, desigur, persista. Dar obiceiurile si datinile lui s-au schimbat, chiar daca o mica parte dintre sateni, nemaigasindu-si rostul la oras, au revenit la locurile lor de bastina cu speranta ca-si vor gasi aici linistea de care au nevoie. Te-ai fi asteptat ca, întorcându-se de la oras la sat, vechii sateni sa fi venit si cu mahalaua dupa ei. Între timp însa satul s-a schimbat si orice încercare de reîntoarcere la cutumele unei vieti patriarhale a devenit pentru ei un vis iluzoriu. Înca din vremea când era copil, preotului i-au placut „lucrurile limpezi si folositoare, usor de înteles si de facut”. Elevul Radu era inteligent si silitor totodata. Fusese doi ani olimpic la fizica, obiect care îi destainuia o parte din ordinea si alcatuirea lumii. Dar, dupa moartea tatalui, adolescentul Radu începe sa înteleaga ca dincolo de legile lumii pamântesti, exista alte legi care ne controleaza si ne determina existenta. „Daca te opresti, îsi marturiseste el, din curgerea necontenita a faptei, nu poti sa nu te temi de ceea ce nu poti atinge, dar stii sigur ca exista.” Fumându-si pipa, preotul traieste cu paradoxala si ferma convingere ca nu prin fapte ne mântuim, ci numai si numai prin credinta, care-i piatra de capatâi a alcatuirii noastre. Fara credinta, lumea s-ar destrama, prabusindu-se în hau. Stând în cerdacul lui si gândindu-se la aceste lucruri, preotul trage alene din pipa sa neagra, scurta, din bambus, privind cum rotocoalele parfumate de fum subtire se raspândesc în cerdacul plin de flori îngrijite de sotia sa, Daria. În esenta, preotul duce o viata confortabila. E iubit de sotie, dar si de enoriasi, care-l privesc ca pe un sfânt. Si totusi, undeva înauntrul lui apar nemultumiri si discordante. Preotul simte ca el si Daria traiesc în doua lumi paralele care rareori se intersecteaza între ele. Chiar si în momentele lor intime, cei doi simt ca în viata lor se produce o ruptura care-i îndeparteaza unul de altul. Viziunile lor despre viata de familie nu coincid. Cei doi se iubesc de obicei dupa slujba de seara, „linistit si cumpanit” si cu speranta ca „frica si deznadejdea nu-i vor putea cuprinde vreodata”. El simte ca viata în doi fara copii devine din ce în ce mai pustie. Caci iubirea, în conceptia sa patriarhala, „se face trup, dupa datina”. Daria însa e de alta parere. „Pâna sa se faca datina, îi spune ea, îmi voi da examenele de final, apoi îi voi învata pe puii crasanenilor limba franceza. E timp.” Preotul însa simte ca timpul se va napastui peste ei, fara crutare, abandonându-i în mijlocul albiei sale. „Toate scrierile mele au un tragism subtextual - spune autorul -, intuit, ascuns ca un sunet grav care abia se aude... Dar suprafata textelor mele este ludica, inventiva naratologic, specifica ideologiei optzeciste. Aceasta conjunctie surprinzatoare între gravitatea destinului si perspectivismul naratologic cu accente umoristice da nota caracteristica prozei mele.” Într-adevar, dramele pe care le traiesc personajele din proza lui Nicolae Stan, rareori ies la suprafata. Ghicim printre rânduri ca în interiorul fiecarui personaj se da o lupta surda. Sunt dureri mocnite. Abia percepute. Dureri pe care personajele sale se sfiesc sa le constientizeze. Din pricina lor, lumea construita cu migala de catre tânarul preot venit la Crasani începe sa se fisureze pe alocuri. E vorba si de viata sa intima, dar si de relatia pe care o are cu enoriasii sai. Visul lui e sa-i determine pe sateni sa paseasca odata cu el pe scara mântuirii ce are treizeci de trepte, fiecare treapta având menirea ei. În acest sens, lepadarea de pacate si de bunurile lumesti sunt conditii necesare pentru a ajunge la desavârsire. Lumea sa începe sa se fisureze atunci când preotul, la rugamintea fierbinte a prietenului sotiei sale, Romeo Pescarus, schimba în catastif ordinea numelor sortiti sa-si dea în pace obstescul sfârsit. Si faptul acesta îl apasa. El stie ca prin aceasta schimbare a încalcat vointa divina. Preotul o salveaza astfel pe bunica lui Romeo, Angela Pescarus, o batrânica de 87 de ani, harnica si iute ca o zvârluga, de la boala si moarte, dar abate asupra sa mânia Atotputernicului. Lumea lui se surpa cu totul atunci când Nicusor Mândrut, un personaj cheie în constructia romanului, revenit si el în sat, un barbat în puterea vârstei, care practica exercitii de yoga, traind înconjurat de gainile sale, de capra si de lampa sa cu gaz, se spânzura de un salcâm din curtea casei parintesti chiar în momentul în care preotul tine la biserica o predica despre mântuirea prin credinta. Realizând ca sinuciderea enoriasului sau e un semn venit de sus, o plata pentru pacatul de-a fi schimbat ordinea numelor înscrise în catastif, preotul renunta la visul sau de a-i salva pe ceilalti si încearca sa se salveze singur, abandonându-si sotia si satul, si retragându-se într-o pestera din muntii Neamtului, pentru a ajunge la sfintenie. Acolo, „trupul sau se face una cu stânca”, iar simturile se atrofiaza si dispar cu totul. El nu mai percepe „lucruri nici dinafara, nici dinauntru”, contemplând cum „fiinta lui se smulge dintre cele prea-cunoscute, printr-o forta interioara nemarginita si se ridica în vârtejuri jucause de lumina” spre cer. În urma lui, ramâne o lume nemântuita, la fel de pacatoasa ca si în trecut. Nichita Danilov este scriitor si publicist
