Tot în culise se puneau si ramasaguri, pe lazi întregi de bere si de vin. Unii erau de parere ca idila nu va dura mai mult de o luna de zile. Altii scurtau termenul la jumatate. Unii întrevedeau un final apoteotic, în care nu lipseau cutitul si pistolul. Cazuse o zapada subtire, pe care crivatul o purta dintr-o parte a alta a câmpului, acoperind ici câte un smoc de iarba aspra, colo câte un bulgare de pamânt ghemuit la radacina unei tulpini îngalbenite de porumb, ramasa de izbeliste, alaturi de altele, în mijlocul miristii, sa înfrunte gerurile si vifornitele iernii. Pe sosea, din când în când, dinspre Iasi, aparea câte o Dacie, urmata la un interval de o jumatate sau chiar trei sferturi de ora de un camion sau o autocisterna, ce urcau greoi dealul Repedea, încetinind la curbe si apoi apasând pe acceleratie; altele veneau din directia opusa coborând dealul, luându-se parca la întrecere cu suvitele de zapada ce fumegau înaintea si în spatele pneurilor încatusate-n lanturi ale autovehiculelor mai mari sau mai marunte. Ajungând în dreptul Taberei de pionieri, soferii aruncau o privire scurta în dreapta sau în stânga lor si ramâneau pentru câteva clipe uimiti de privelistea ce li se înfatisa în fata ochilor. Unii clatinau din cap, altii înjurau printre dinti, iar altii claxonau, privind în urma lor si fluierând a paguba sau a mirare. La marginea soselei, lânga un plop cu ramurile napadite de vâsc, ce se zbatea în bataia vântului, statea o pereche bizara: un barbat tânar, cu mustacioara, si o palarie neagra de fetru, îmbracat într-un pardesiu elegant si un fular alb, lung, înfasurat de câteva ori în jurul gâtului, si o femeie tânara, înalta, subtire, într-o geaca alba si blugi bine mulati pe niste picioare ca fusul. Femeia statea cu genunchiul stâng sprijinit pe un taburet, tinând într-o mâna o pensula, iar în cealalta acuarelele. Tânarul îmbracat elegant poza în fata sevaletului, sprijinindu-si cotul în aer, într-o atitudine byroniana. Perechea parea sa ignore cu desavârsire deopotriva vâjâitul crivatului, cât si fluieraturile ce se auzeau de pe sosea. „Hei, voi aia de acolo!” se auzea de pe sosea. Vântul împrastia cuvintele pe câmp, le rostogolea pe zapada, amestecându-le cu pachetele goale de tigari si alte ambalaje înghesuite la marginea santului. Câte o silaba mai ajungea si la urechea tânarului dandy, care scotându-si palaria facea din când în când o reverenta în directia camionului, ce se pierdea în departare. „Sunt cam sui”, spuneau soferii, clatinând din cap. „O fi scapat de la Socoala”, zicea câte unul, rasucindu-si semnificativ degetul aratator în dreptul tâmplei. Tânarul continua sa faca reverente, afisând un zâmbet nevinovat. Femeia însa se arata a fi mult mai apriga decât barbatul; enervata de claxoanele ce începeau sa se înmulteasca, nu se sfia sa-si îndoaie bratul drept din cot, facând spre sosea semne indecente si înjurând crunt. Din când în când, probabil, ca sa se dezmorteasca, cei doi se îmbratisau prelung, cu patima, dupa care fiecare îsi relua locul în peisajul hibernal, nu înainte însa de-a sorbi câte o gura de vin rosu dintr-un bidonas de plastic asezat sub taburet. În timp ce-i poza, barbatul nu statea degeaba, ci recita versuri în latina, franceza, spaniola si româna, iar femeia, miscându-si ritmic, buzele rujate, picta îngânând un bolero... Înainte de a dezvalui identitatea personajelor, voi mai adauga, spre disperarea cititorului, câteva pete de culoare tabloului hibernal. La sfârsitul fiecarei sedinte, vârându-si carnetelul în buzunar, el se apuca sa culeaga fructele de maces, pentru a i le depune în palme, iar ea, muindu-si pensula în picaturile de sânge ce supurau pe degetele sale albe, le transfera tufisului de trandafir salbatic zugravit în tablou. Undeva, în spatele fundalului, se întrezarea Iasul. La sfârsitul zilei, când cobora întunericul, strângându-si uneltele, îmbratisati barbatul si femeia urcau spre o casuta mica, acoperita cu tabla, ce se zarea la marginea padurii. Pânzele pictate le abandonau lânga piatra kilometrica sau direct în santul pe jumatate înzapezit. Mergeau brat la brat recitând o poezie de iarna: „Viscolul prinde colbul sa-si lepede,/ Lunec-o troica, luneca repede./ Vesela troica peste întindere,/ O tinerete fuge cu-aprindere./ Unde mi-s oare zilele proaspete,/ Dar fericirea ce-am avut-o oaspete?/ Toate pierira-n iarna salbatica,/ Precum aceasta troica zanatica...” Erau poetul Daniel Lascu si „logodnica” sa, faimoasa domnisoara Libelula. Povestea de dragoste a celor doi pusese, cum se spune, pe jar lumea literara ieseana de la începutul anilor optzeci. Boemul Daniel îsi gasise, în sfârsit, perechea potrivita. Gazul fusese aruncat pe foc. Iesise o palalaie. La Traian, la Continental, în Stud Bar, idila capata contururi fabuloase. Scena cu sevaletul era povestita si repovestita cu lux de amanunte. Fiecare nou povestitor venea cu alte si alte detalii. Unii spuneau ca l-ar fi auzit pe Daniel recitând din Lorca si Cesar Vallejo, altii povesteau ca l-ar fi vazut umblând cu talpile goale pe prin ger, încercând sa-si transpuna gândurile pe albul imaculat al zapezii. Altii ca l-ar fi vazut scriind catrene si haiku-uri pe talpile si sânii sinilii ai domnisoarei Lili. În decor, lânga taburet si bidonasul de plastic, si-au facut aparitia samovarul si o armonica, iar trandafirul salbatic se transfigurase într-un scorus. La rândul sau, Daniel Lascu se transformase într-un fel de Esenin, iar domnisoara Lili (care visa sa construiasca un oras de sticla) în Isadora Duncan. Câmpul din fata si livada acoperita de chiciura se metamorfozasera într-un ring de dans, în care alaturi de cei doi îndragostiti, se roteau când în ritm de bolero, când în ritm de polka, tufisurile de zmeura si trunchiurile de ciresi, de meri si de visini, de gutui si de zarzari. De fapt, întreaga natura participa la acest fastuos carnaval. În culise, se vehicula ideea ca poetul Daniel se jurase în fata icoanei ca nu va mai pune mâna pe pahar si ca domnisoara Lili facuse acelasi juramânt, drept care toastau acum nu cu mâinile, ci cu picioarele. Tot în culise se puneau si ramasaguri, pe lazi întregi de bere si de vin. Unii erau de parere ca idila nu va dura mai mult de o luna de zile. Altii scurtau termenul la jumatate. Unii întrevedeau un final apoteotic, în care nu lipseau cutitul si pistolul. Argumentul lor se baza pe un zvon parsiv lansat de ipochimeni, precum ca noaptea poetul Daniel suferea de crize de gelozie atât de cumplite, încât alerga în jurul casei înarmat cu un topor, alungând pe fostii si chiar pe viitorii pretendenti la mâna domnisoarei Lili, al caror numar crestea continuu. Altii erau de parere ca totul urma sa se termine într-un mod cât se poate de banal. Si anume: plictisita de versurile baroce ale noului Esenin, domnisoara Lili va da bir cu fugitii, poposind în bratele primului barbat întâlnit la barul Continental sau cafeneaua Corso. Dar idila continua. Toata luna ianuarie si toata luna februarie, cât a tinut frigul, cei doi au iesit zi de zi sa picteze dupa natura. Luna martie i-a surprins tot acolo. Zapada se topea, curgeau suvoiele, rasareau primii ghiocei, iar cei doi veneau zi de zi instalându-se în fata aceluiasi tufis. Cum s-a sfârsit aceasta idila nu stiu. Si chiar daca as sti nu m-as încumeta s-o povestesc întocmai. Gândindu-ma la ea, îmi vin în minte versurile dintr-o elegie scrisa în anii tineretii de poetul Daniel Lascu: „Ma voi întoarce într-o zi, zâmbind trist/ ca un Mâskin, printul acela idiot si sentimental...” La scurt timp dupa povestea asta, s-a raspândit zvonul ca poetul ar fi fost gasit spânzurat într-un imobil darapanat, aflat undeva în Târgu Cucului. Zvonul se baza pe un fapt real. Într-adevar, într-un imobil, aflat în ruina a fost descoperit cadavrul unui sinucigas. La fata locului s-a adunat o întreaga gloata. Cineva din multime a pronuntat numele lui Daniel Lascu. Îl cunosteau multi. Politia a trimis un emisar la Inspectoratul de cultura. Sosit la locul faptei, criticul de teatru Stefan Oprea, care ocupa atunci functia de director, contemplând chipul tumefiat al cadavrului, a fost de parere ca e Daniel Lascu. Zvonul a luat proportii. Toata lumea vorbea de faptul ca poetul si-ar fi pus capat tocmai din pricina faptului ca l-ar fi parasit domnisoara Lili. Politia a luat nota de constatarea criticului, descinzând la locuinta sa, pentru a aduce familiei vestea funebra. Un sergent a batut cu insistenta la usa casei unde locuia Lascu. În prag s-a aratat chiar poetul. Era neras, cu fata buhaita si ochii înrositi de alcool. Sergentul i-a înmânat o recipisa, prin care familia era rugata sa vina la morga pentru a identificarea cadavrului. „Se pare ca e vorba de fiul dumneavoastra”, l-a informat sergentul. „Care fiu?” a murmurat poetul. „Fiul dumneavoastra, Daniel?” „Fiul meu, Daniel?!” „Da, fiul dumneavoastra, poetul...” „Pai, eu sunt poetul...” „Cum, nu sunteti tatal?” „Nu, sunt fiul, spuse Daniel. Si, ziceti ca m-am spânzurat?” „Asa s-a constatat... Aratati-mi buletinul...” Daniel însa îsi pierduse buletinul, si de aici a început o alta tevatura... A fost dus la morga si confruntat cu cadavrul. Au fost adusi si martori care-l cunosteau. Diversi literati din urbe. Inclusiv domnisoara Lili. În cele din urma, pe baza depozitiilor martorilor, politia a decis: spânzuratul nu era Daniel Lascu, ci un boschetar. Nichita Danilov este scriitor si publicist
